Varujan Vosganian : „Prin această carte, m-am împăcat cu morţii cei noi“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Varujan Vosganian este şi vicepreşedintele Uniunii Scriitorilor din România
Varujan Vosganian este şi vicepreşedintele Uniunii Scriitorilor din România

Scriitorul Varujan Vosganian mărturiseşte că, scriind „Cartea şoaptelor“, a căzut la pace cu propria istorie şi cu tragedia armenilor trecuţi în lumea umbrelor. Autorul rememorează perioada în care a scris romanul care a obţinut premiul „Cartea anului 2009“ şi ne împărtăşeşte viziunea personală despre literatură, istorie şi oameni.

Povestiţi-ne, vă rog, cum a apărut dorinţa de a scrie un roman cu şi despre poveştile armenilor.

Am scris romanul ca pe o eliberare. Sunt atâtea lucruri care au fost trăite, dar nu au fost spuse niciodată. Povestitorul e un copil. Nu e uşor să te întâlneşti cu copilul care ai fost. Îţi trebuie mult curaj. Atenţie, nu cu copilul din tine, căci el se schimbă odată cu tine, ba chiar ajunge un bătrân cu chip de copil, precum cei bolnavi de progerie. Ci chiar cu copilul care ai fost şi care este cel mai neîndurător judecător al tău, căci el, neştiind ce este păcatul, nu ştie nici ce este iertarea. Romanul a fost scris între 2003 şi 2006. Aura Christi mi-a cerut un text de proză, amintindu-şi că am luat mai demult un premiu literar cu un volum de nuvele, «Statuia Comandorului».

Textul a apărut în «Contemporanul» în primăvara lui 2003. La scurtă vreme m-a sunat Nicolae Breban, care s-a exprimat laudativ la adresa lui. Aveam deja o parte a documentării, aşa că m-am decis să scriu mai departe. Informaţiile din carte sunt fie rezultatul documentării din arhive, fie al descoperirii unor documente inedite, fie al culegerii de mărturii. Am organizat întâlniri ale supravieţuitorilor, unii dintre ei chiar eroi ai «Cărţii şoaptelor», la Bucureşti, Constanţa, Focşani, Craiova, chiar şi la New York, printre armenii emigraţi din România, apoi la Suraia şi Vadu Roşca, iar mărturiile au fost folosite pentru a scrie capitolul referitor la răscoala din 1959. Toate personajele sunt reale, chiar dacă trăiesc nu doar în lumea reală, ci şi în cea imaginată sau imaginară.

Şi ce a urmat?

Imediat ce romanul a fost încheiat, am fost propus comisar european, istoria o cunoaşteţi, apoi am devenit ministru. Am socotit că nu e bine să amestec lucrurile şi mi-am propus să public cartea după ce nu voi mai fi ministru. A fost un răgaz folositor, căci în aceşti doi ani am recitit romanul cu creionul în mână, de vreo douăsprezece ori şi, în consecinţă, l-am scurtat cu vreo sută şi cincizeci de pagini. Am scris cu oarecari pauze. Scriam dimineaţa devreme, înainte de a pleca la treabă, sau seara târziu. Nu am avut niciodată răgazul de a scrie zi şi noapte. Nu am adunat note, ci doar am făcut unele însemnări. Ceea ce înseamnă că l-am scris din prima, dar, cum spuneam,
l-am scurtat apoi cu un sfert. Apoi l-am dat la citit în manuscris.

Cum a folosit scriitorul istoria pentru a crea ficţiunea şi ficţiunea pentru a configura o istorie atât de puternică a etniei armene?

Pentru a lămuri o asemenea întrebare, încă înainte de a fi pusă, unii autori precizează, chiar din pornire, că personajele ori faptele sunt rodul imaginaţiei lor. Dar cine poate trasa o graniţă între real şi imaginar şi, mai ales, cine poate măsura cât de mult se schimbă realitatea tocmai pentru că e purtată şi sporită de aripile imaginarului ? Lucrurile stau astfel: personajele au avut un nume, o soartă şi un mod în care toate acestea să se fi încheiat vreodată, sunt reale. Însă întâmplările aparţin întregului spectru al lumii, şi celui văzut, şi celui nevăzut. Există situaţii reale, situaţii imaginate şi altele imaginare. Poate că în loc de „Cartea şoaptelor", această povestes-ar fi putut numi „Cartea lecuirii".

Poveste fără sfârşit

V-aţi lecuit scriind? Aţi experimentat funcţia terapeutică a scrisului?

Nu mi-a fost niciodată teamă de moarte. Mai ales că am întâlnit moartea, ca trăire compactă, precum Dostoievski. Biografia mea este darnică în forţarea limitelor. Dar atunci când scriam această carte mi-a fost teamă să nu mor până n-o termin. Acum e ceva din mine care are o existenţă proprie. Am înşelat moartea.

În ce măsură este „Cartea şoaptelor" un roman despre învinşii care fac istoria, ca să cităm cuvintele bunicului Garabet?

Îţi trebuie multă forţă pentru a putea suferi cu adevărat. Iată unul dintre drepturile fundamentale ale omului care nu este trecut, din păcate, în nicio Constituţie şi căruia doar cultura i-a fost până acum un îndărătnic apărător: dreptul la suferinţă. A consacra acest drept nu înseamnă a-i face pe oameni să sufere, ci dimpotrivă, a accepta faptul că fiecare om, fiecare popor are simbolurile sale, reperele şi valorile sale, are durerile şi, în consecinţă, nevindecările sale, ce trebuie respectate.

No title

Acesta este şi sensul cuvintelor cu care bunicul meu a început, în locul meu, "Cartea şoaptelor": "Noi nu deosebim prin ceea ce suntem, ci prin morţii pe care fiecare îi plânge". În acest fel, "Cartea şoaptelor" nu se sfârşeşte între copertele ei, ea va exista câtă vreme va exista teamă, câtă vreme pentru o lacrimă se va vărsa tot atâta sânge cât, odinioară, pentru un veac de război. Este o carte despre armeni, dar şi o carte despre români. Şi nu numai. Este o carte despre secolul douăzeci, cu războaiele lui mondiale, cu masacrele şi gropile lui comune, cu ideologiile şi asupririle lui. Dar nu numai. Fiecare loc, fiecare timp, fiecare neam, cum spuneam, au o "Carte a şoaptelor" a lor. Ea se trăieşte, trebuie doar povestită.

Dreptul de a lăsa urme

La un moment dat, naratorul spune răspicat „Despre cei care îndură nu se poate povesti". Totuşi, v-aţi transformat într-o cutie de rezonanţă şi aţi povestit. Cum se reflectă suferinţa lor în dvs., ca scriitor şi ca om?

Bunicii mei nu mi-au inoculat sentimentul urii. Ei nu mi-au povestit, de fapt, nimic din ce li s-a întâmplat, poate tocmai din acest motiv. Poveştile pe care le relatez le ştiu de la alţii. Genocidul anilor 1895-1922 este o traumă colectivă a armenilor. Aproape că nu e familie care să nu-şi fi avut victimele sale atunci. Mai nimic din ce ni s-a întâmplat după aceea nu poate fi înţeles, dacă ignoram genocidul. Aşa se întâmplă şi în „Cartea şoaptelor". Dar tot ea ne învaţă cum să vorbeşti despre acele lucruri fără să duşmăneşti.

Povestea absurdului istoric pe care l-au trăit armenii este şi povestea dvs.?

Povestitorul spune, la un moment dat, „aceasta nu este povestea mea". Formularea este greu de explicat, fără lectura „Cărţii şoaptelor". La un moment dat, în carte se povesteşte despre urmele mele, încălţat cu bocancii pregătiţi pentru deportaţii noştri în Siberia. Erau urme prea mari pentru un copil. Altcineva lăsa urme în locul meu, câtă vreme nu aveam să povestesc, nu aveam dreptul la propriile urme. Acum mi-am câştigat acest drept.

Biruieşti lumea dacă o înţelegi

Pentru bunicul Garabet, lumea este de înţeles. Petru bunicul Setrak, lumea este de neînţeles. Pentru dvs., ca scriitor, cum e? Dar pentru copilul care aţi fost cum era?

Niciun om nu poate să schimbe lumea de unul singur. Oricare dintre noi a încercat, dar lumea nu e un ghem pe care să-l poţi deşira prinzându-l de un singur fir. E drept, însă, că merită să încerci. Poate că tocmai din pricina asta, în poveste, copilul acceptă să se nască abia atunci când părinţii săi îi promit ceva imposibil. Singurul mod în care poţi birui lumea, atunci când nu poţi s-o schimbi pe de-a-ntregul, este s-o înţelegi, să ai propria ta viziune despre lume. Abia atunci poţi să trăieşti istoria, nu s-o suferi, poţi să fii nu sub vremi, ci deasupra lor.

Scriitorul unde se situează, sub sau deasupra vremurilor?

Scriitorul este un cercetător şi o călăuză. Este şi grămătic, dar numai pentru că e muritor şi atunci îşi pune memoria la adăpost. În istoria lumii, imperiile s-au destrămat, armatele s-au risipit şi cetăţile s-au dărâmat. S-a dovedit că nici memoria pietrei, nici cea a fierului nu sunt mai puternice decât memoria frunzei. Căci ne-au rămas mai ales papirusurile, incunabulele, cărţile. Iată adevărata memorie a lumii, teaca ei de mielină. Deşi le-au interzis, le-au cenzurat, le-au ars ori le-au denigrat, autorităţile nu vor câştiga niciodată bătălia cu cărţile. Pentru că omenirea a scris deja mai mult decât poate să uite.

„Am ieşit din mine însumi"

V-aţi descoperit sau v-aţi redescoperit scriind „Cartea şoaptelor?"

M-am eliberat. A ieşi înseamnă să părăseşti locul în care te afli, ieşirea e un fel de căutare sau, în caz contrar, de rătăcire. Eu, prin „Cartea şoaptelor", am ieşit din mine însumi. Acum pot călători în mine fără teamă,căci, prin această carte,m-am împăcat cu morţii cei noi. Fiecare loc, fiecare timp, fiecare neam are o „Cartea şoaptelor" a sa. Şi morţii săi cei noi, pe care trebuie să şi-i asume, cu care să se împace. De pildă noi, românii, nu ne-am împăcat încă cu tinerii morţi în Revoluţie, morţii cei mai frumoşi din istoria românilor. Zilele trecute am inaugurat un site, www.carteasoaptelor.ro, care va include mărturii, documente de arhivă, fotografii. „Cartea şoaptelor", potrivit multora dintre cei care au citit-o, nu se sfârşeşte odată cu închiderea ultimei coperţi. În acest site veţi vedea câte alte lucruri se mai pot scrie despre „Cartea şoaptelor", cum poate ea deveni, fiind scrisă de mai mulţi, o carte a lecuirii.

Scrisul, arta sincerităţii

Ce parte a romanului v-a solicitat cel mai mult ca scriitor?

Cea în care vorbesc despre cele şapte cercuri ale morţii, convoaiele mânate către deşertul Mesopotamiei. Fiind vorba despre lucruri atât de atroce a trebuit să fac o documentare asiduă, să nu fiu acuzat că inventez. S-a dovedit că realitatea nu poate fi întrecută de ficţiune, căci sunt acolo lucruri pe care eu n-aş fi îndrăznit măcar să mi le imaginez. Apoi, scriind, a trebuit să-mi reprim trăirile, deşi cred că nu m-am abţinut, totuşi, să scriu undeva că mă simt ca unul dintre cei intraţi în convoaiele morţii. A scrie cu o anume cumpătare despre astfel de cruzimi, mai ales când s-au întâmplat neamului tău, e ca şi cum ai alerga distanţe lungi pe vârfuri. Şi mai cred că mi-a fost greu să scriu ultimul capitol despre moartea bunicului meu Garabet. Este primul mort pe care l-am văzut. El m-a învăţat multe lucruri, tot el a vrut să fie primul care să-mi arate moartea.

Dacă aţi rescrie romanul, aţi schimba ceva?

L-am recitit zilele trecute. Am găsit unele repetări care puteau fi evitate. Dar despre anatomia lui, nu cred că aş îndrăzni să schimb ceva. Pentru că, încercând să îndrepţi într-un loc, nu ştii unde în altă parte poţi strica. Această Carte a şoaptelor este deja o fiinţă vie, nu poţi să mai schimbi ceva în alcătuirea ei. Oamenii îşi vopsesc părul, îşi întind pielea, îşi schimbă sexul. Cu cărţile e altfel. Scrisul este o artă a sincerităţii, trucuri de felul acesta nu merg. Cărţile au viaţa lor, trăirile şi dorurile lor. Mi-e milă de cărţile pe care nu le citeşte nimeni.

Cititorul devine autor

„Cititorul ideal al romanului meu", comentează autorul, „ e cel care o cumpără s-o citească." Întrebat de ce, Varujan Vosganian explică: „Trăim vremuri dificile. Dacă cineva dă munca lui pe câteva zile pentru a cumpăra această carte, devine un fel de autor al cărţii. Şi dacă, după ce o termină, se reîntoarce când şi când la nişte pasaje şi o lasă pe noptieră, ca să-i fie la îndemână pentru asta, atunci este cititorul-mire/ mireasă al „Cărţii şoaptelor".

Economist, politician şi scriitor

Varujan Vosganian s-a născut în 1958, într-o familie de etnie armeană din Craiova. Doctor în economie şi politician, fondează în 1990 Uniunea Armenilor din România, al cărei preşedinte este.  În prezent este senator al Partidului Naţional Liberal şi vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din România. În 2006-2008 a fost ministru al Economiei şi Finanţelor.

Ca scriitor a debutat în 1994 cu volumul de poezie „Şamanul albastru". În acelaşi an, volumul de nuvele „Statuia comandorului" a câştigat Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti", dar, cum autorul însuşi mărturiseşte, a trecut aproape neobservat. A mai scris două volume de poezii, „Ochiul cel alb al reginei" (2001) şi „Iisus cu o mie de braţe" (2005).

„Vremurile s-au copt pentru scris"

„Scriu notele pentru un nou roman. Îmi adun poeziile şi mai scriu şi o carte de economie. Aşa cum se întrezăreşte, vremurile care vin, în ce mă priveşte, par să-mi dea răgazul pentru astfel de îndeletniciri. Şi, mai ales, simt că, după buimăceala trecerii dintre secole şi milenii, va veni peste noi o anume înţelepciune. Aşa cum se întâmplă şi cu strugurii, cu teascurile şi cu vinurile, vom avea ani cu recolte literare bune. Vremurile s-au copt pentru scris."

No title
Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite