Vara indiană a lui Christian Badea la Festivalul Enescu. Cotillard nu a salvat-o pe Jeanne d’Arc de la arderea pe rug.

Christian Badea la Festivalul Enescu 2019 (Foto: Alex Damian)

Cele două zile ale Filarmonicii din Sankt Petersburg la Sala Palatului au arătat foarte diferit. Enescu 2019 este penultima etapă a turneului lor european început în Italia şi Elveţia, iar de la Bucureşti, ruşii vor pleca la Paris.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Ziua 1: În derivă

L-au pierdut pe Yuri Temirkanov, bolnav, înlocuit de Ion Marin pentru prima parte a turneului, astfel încât, la Bucureşti, cu Sinaisky la conducere, arătau ca o orchestră debusolată. Veteranul Nelson Freire a reuşit să estompeze puţin această imagine în Concertul nr. 4 pentru pian de Beethoven, deşi nici el nu a arătat cea mai bună formă. Sigur, tuşa uşoară, de o claritate a discursului pianistic revelatoare pentru partea întâi, n-a lăsat loc de prea mult contrast în Andante con moto, partea a doua ajungând să fie plictisitoare. O frazare curioasă, la limita dintre intelectualitate şi forţarea unei estetici îndoielnice, lui Nelson Freire i-a rămas totuşi o expresivitate foarte eficace pentru a stârni admiraţia publicului, dar în ansamblu, mare parte din Concert a dat senzaţia de repetiţie a unui stereotip interpretativ, ca şi cum orice tentativă de explorare muzicală ar fi fost abandonată cu mulţi ani în urmă.

Apoi, în prima Simfonie a lui Mahler, Filarmonica din Sankt Petersburg a început să semene tot mai mult cu o falangă oarecare din Europa de Est: un sunet greu, marcă a lor, dar şi o execuţie cam imprecisă în toate partidele, pe care Vassily Sinaisky a încercat s-o ascundă prin nişte tempi neobişnuiţi de rapizi, pentru a-i ţine împreună pe toţi muzicienii. Au fost sacrificate astfel profunzimea, subtilitatea, drama, şi Mahler părea o corabie cu lemnăria dezlipită, care lua apă din toate părţile.

Ziua 2: Triumf

Schimbare radicală a doua zi, cu un Christian Badea la comandă, ruşii au reuşit cel mai bun concert simfonic al lui Enescu 2019.

Isis, o compoziţie fără nici o legătură cu repertoriul obişnuit al orchestrei din Sankt Petersburg, a fost de o claritate plină de semnificaţii. Atmosfera etereală a acestui poem simfonic, asemănătoare celei din Vox Maris, dar mai subtilă, eliberată de neguri, fiecare instrument având individualitatea sa, a fost admirabil redată, de antologie. În acelaşi timp, senzaţia de schiţă abandonată pentru Œdipe de mai târziu mi s-a părut evidentă, de o senzualitate rafinată, împinsă spre un punct culminant de Corul Radio, foarte atent la indicaţiile unui Christian Badea care a condus fără baghetă.

Concertul pentru vioară a dus muzicienii Filarmonicii din Sankt Petersburg pe teritoriul care le-a adus celebritatea: Şostakovici, într-un concert a cărui premieră a fost a lor, cu legendarii Oistrah şi Mravinsky. Aseară am avut în faţa noastră un Vadim Repin într-o mare formă, care a cucerit publicul unei Săli a Palatului plină până la ultimele rânduri. Starul rus a redat foarte bine acea stare de „suprimare a sentimentelor” din prima parte, în care reverenţa lui Şostakovici către Elgar şi Concertul său pentru violoncel este lipsită de emoţie, o muzică dezolantă, compusă într-o perioadă de paranoia ideologică şi de cenzură, imediat după război. Aşa cum era previzibil, Repin a explodat în Scherzo din partea a doua, însă Badea a reuşit să intercaleze acompaniamentul orchestral cu o precizie remarcabilă, în ciuda unei orchestre cu sunet greu, pregnant, de la care nu te-ai fi putut aştepta să fie agilă. Frumuseţea a fost atinsă în Passacaglia, unde toate calităţile falangei ruse au contat cel mai mult; Christian Badea a creat o atmosferă încărcată şi sumbră, din care solistica lui Repin răsărea ca un soare ieşind din ceaţa mărilor. O ultimă parte în care Repin a accelerat încă şi mai mult decât în Scherzo, de o virtuozitate fulgurantă, şi publicul a fost arestat de muzica lui Şostakovici, cea a unui concert pe care nu îndrăzneşte nimeni să-l abordeze pe scenele naţionale. Inutile cereri de encore, după un concert epuizant cu patru părţi, cu o încărcătură emoţională întunecoasă, căreia nu-i putea succeda nimic.

Ce a urmat a rămas o afacere între Christian Badea şi orchestra din Sankt Petersburg: Simfonia nr. 9 de Dvořák. O primă parte, în care Allegro a fost dirijat cu o vigoare neobişnuită, dar cu un simţ al rubato-ului încă şi mai neobişnuit: Christian Badea părea să oprească orchestra, în imperceptibila pauză care urma, încărcând de energie un nou atac. Largo din partea a doua a fost aproape de o deconstrucţie muzicologică, în care toate instrumentele creau un fel de basorelief sonor săpat adânc, în acelaşi timp, orchestra răspunzând instantaneu tuturor indicaţiilor de diminuendo şi de expresivitate. Cea mai emoţionantă parte a fost a treia, foarte vizuală, în care parcă ai fi contemplat măreţia preeriei americane, pentru ca finalul simfoniei să fie pătruns de o urgenţă pe care Badea o poate crea din nimic. Coeziunea întregii simfonii dar şi a orchestrei a fost extraordinară. Cu o gestică dirijorală completă, foarte familară celor care au asistat la concertele sale din stagiunea Ateneului, echilibrul dintre rigoarea mâinii drepte şi expresivitatea celei stângi a fost de o eficacitate uimitoare, Christian Badea a controlat fanatic tot discursul sonor, evitând coregrafia, dar rămânând mereu elegant, o epitomă a profesionalismului. Muzicienii ruşi au răspuns imediat la această provocare, respectând indicaţiile până la cele mai amănuţite detalii.

Nu ştiu cum a reuşit Christian Badea să-i catalizeze pe muzicienii din Sankt Petersburg într-un timp aşa de scurt. De la o zi la alta această orchestră s-a transformat la fel de spectaculos precum cea din filmul lui Radu Mihăileanu, Le concert. 

Poate că veţi fi tentaţi să contestaţi afirmaţia mea că a fost cel mai bun concert simfonic al bienalei Enescu comparându-l cu cel de-al doilea concert al Filarmoncii din Oslo. Îl consider însă mai bun decât acela pentru că, dacă Vasily Petrenko este directorul muzical al orchestrei norvegiene, cu o relaţie de lugă durată cu aceştia, Christian Badea a reuşit cu o singură repetiţie să ajungă la acelaşi nivel de excelenţă artistică, la care adaug şi sunetul unic al unei orchestre de mare tradiţie, pe care Filarmonica din Sankt Petersburg se încăpăţânează să-l conserve.

Deziluzie cu Marion Cotillard

Nu atât în ceea ce o priveşte pe marea actriţă din Franţa, cât pentru un eveniment care nu a reuşit să se ridice la înălţimea aşteptărilor. Alexandre Bloch s-a rezumat doar la rolul de dirijor, şi nu a fost şi director muzical. Cotillard a surprins prin delicateţea apariţiei ei, în realitate pare mai frumoasă şi mai proaspătă decât pe ecran. Dar vai! într-un Ateneu cu o acustică atât de flatantă pentru vocea umană, indiferent că e cântată, impostat sau nu, sau doar vorbită, microfonul pe care l-a folosit actriţa a provocat o artificialitate sonoră iritantă prin sunetul venind din lateralele cupolei. Chiar dacă rolurile secundare vorbite s-au auzit foarte bine, Bloch nu a făcut nici un efort pentru a echilibra sonor acest „oratoriu dramatic” în care muzica şi vorbirea ar fi trebuit să fie într-o sinergie perfectă. Orchestra balansată mediocru a acoperit complet şi continuu undele Martenot care ar fi trebuit să aibă un rol important, corul a fost încurajat să cânte tare (şi totuşi, ce performanţă pentru Corul Filarmoncii George Enescu să cânte în franceză şi în germană într-un timp atât de scurt!).

Chiar dacă a fost vorba de o operă în concert, mişcarea scenică, atâta cât a fost, s-a dovedit ineptă, cu o eroină principală citindu-şi replicile de pe un stativ pentru portativ, în timp ce toţi ceilalţi îşi ştiau rolurile pe de rost. Marion Cotillard a jucat minimalist, numai din expresia feţei şi din intonaţia vocii (sabotată de amplificare), impresionantă performanţă, desigur, dar rolul presupune mişcare, fiind marcat de compozitor drept unul de actor şi dansator; Cotillard n-a fost pe deplin nici actriţă, cu atât mai puţin dansatoare. Un dirijor agitat inutil, a cărui lipsă de competenţă a scufundat în platitudine ceea ce ar fi trebuit să fie o revelaţie, drept urmare Jeanne d’Arc a fost sacrificată pentru a doua oară în istorie prin acest eşec.