„La drum cu tata“ („Die Reise mit Vater“, în originalul german) este debutul în lungmetraj al regizoarei de origine română (stabilită, împreună cu familia, de multă vreme, din 1990, în Germania) Anca Miruna Lăzărescu. De ce a fost aşteptat cu atât de multă nerăbdare şi interes acest film de debut? Tânăra regizoare (născută în 1979, în Timişoara) este autoarea, în 2011, a scurtmetrajului „Apele tac“ / „Silent River“, extrem de apreciat la vremea respectivă.

Amintire de familie

Filmul (de o jumătate de oră), cu Cuzin Toma, Patricia Moga şi Andi Vasluianu, era, pentru autoare, exerciţiul de absolvire a Universităţii de Televiziune şi Film din München şi a devenit unul dintre cele mai apreciate şi de succes scurtmetraje româneşti din ultima perioadă. „Râul tăcut“ era Dunărea, pe care, pe vremea lui Ceauşescu, tinerii încercau s-o treacă înot pentru a ajunge în Iugoslavia şi, astfel, spre libertate, iar „Apele tac“ spunea o poveste din acele vremuri, în care, însă, partea politic-istorică era augmentată de o puternică dramă a relaţiilor interumane, cu cele trei personaje principale ca actanţi. Scurtmetrajul acesta a setat, astfel, traiectoria viitoare a carierei regizoarei, cel puţin până în acest moment: naraţiuni cu o puternică componentă istorică şi social-politică, dar în care relaţiile între personaje, dramele psihologice constituie structura de forţă.

Încă din acel an, al succesului „apelor care tac“ (premiat la TIFF Cluj-Napoca), regizoarea a dezvăluit că următorul său film, lungmetrajul de debut, se va concentra pe relatarea unei amintiri de familie, o experienţă din 1968 a tatălui său, iar recent (la prima proiecţie românească, din cadrul festivalului KINOdiseea din toamna trecută) povestea că, de-a lungul vremii, şi-a dat seama că această relatare, pe care o auzise, în forme mai mult sau mai puţin modificate, la fiecare reuniune de familie, încă de când era copil, era singurul subiect posibil al filmului său de debut. Un subiect foarte bun şi foarte bine ales, după cum filmul final ne poate face să ne dăm seama.

Fratele cel mare, Mihai Reinholtz (Alexandru Mărgineanu), un Cain „cu cele mai bune intenţii“, aici în „lagărul“ în care turiştii sunt cazaţi în RDG

Est-Vest, asemănări şi deosebiri

„La drum cu tata“ relatează experienţa celor care, turişti români (sau de alte naţionalităţi din „lagărul socialist“) fiind, au fost prinşi de către invazia sovietică în Cehoslovacia, din august 1968, pe teritoriul Germaniei Democrate (RDG). Singura lor cale de întoarcere a fost să li se dea viză pentru Vest şi să respire, astfel, puţin „aerul libertăţii“. A apărut astfel dilema: să mă mai întorc în ţară sau să cer azil aici, dacă tot am ajuns în „paradisul“ vestic? Este ceea ce i s-a întâmplat tatălui Ancăi Miruna Lăzărescu şi ceea ce li se întâmplă, în film, celor doi fraţi (Alexandru Mărgineanu şi Răzvan Enciu) plecaţi, în august 1968, împreună cu tatăl lor, pentru ca acesta din urmă să suporte o dificilă operaţie de inimă în RDG.

Autoarea a schimbat puţin datele problemei: fraţii sunt, acum, şvabi din Arad, pentru a permite o mică, dar importantă simetrie, o punere în oglindă. Ajuns în RFG, fratele cel mare, Mihai, informator al Securităţii aici, intră (îndrăgostindu-se de o nemţoaică) în cercul unor grupuscule extremist-comuniste şi este contactat de serviciile secrete refegiste pentru a da informaţii despre acestea. „La drum cu tata“ este, însă, în primul rând un film despre dragoste („în vremuri de holeră“): dragostea celor doi fraţi pentru tatăl lor, dragostea dintre Mihai Reinholtz şi nemţoaica hipioată şi comunistă, dragostea dintre cei doi fraţi.

Fratele cel mic, Emil Reinholtz (Răzvan Enciu), un Abel a cărui inocenţă va fi strivită de aceste evenimente, îşi iubeşte fără margini tatăl bolnav, William Reinholtz (Ovidiu Schumacher), plecat într-o călătorie care este, de fapt, una „de trecut Aheronul“

Un film pentru public

„La drum cu tata“, turnat în trei ţări (România, Ungaria şi Germania), a necesitat în primul rând un efort logistic impresionant, de care s-a achitat cu brio (cu alte cuvinte, niciodată imaginile nu ţi se par că nu sunt „de acolo“ şi „de atunci“). Un alt punct de interes maxim al filmului este prezenţa, în rolul tatălui, a lui Ovidiu Schumacher, îndrăgitul actor român care revine astfel pe marele ecran, pentru prima oară după plecarea din ţară de dinainte de 1989. Lăzărescu nu are vocaţia experimentului şi povesteşte totul normal, aşezat, „în dulcele stil clasic“, dar are astfel şansa de a sensibiliza şi emoţiona publicul cel mai larg.

Scenariul, implicit filmul, nu sunt perfecte, tocmai pentru că încearcă să spună cât mai mult(e) şi să descrie toate situaţiile posibile acelui context, dar ceea ce a rezultat are rotunjime, coerenţă şi poate spune ceva oricărui tip de spectator. În plus, un efect neaşteptat, pentru o astfel de poveste „istorică“, plasată cu destulă vreme în urmă, efect pe care Lăzărescu probabil că nu l-a anticipat, este sensibilitatea chestiunilor geopolitice, în actualul moment istoric tensionat. A dovedit-o diferenţa de reacţii din partea publicului, la proiecţiile din Germania şi de la Moscova (ruşilor nu le-a plăcut postura de „invadatori“, care le revine din acest film), după cum povestea regizoarea la evenimentul de la Bucureşti din toamnă.

Info

La drum cu tata / Die Reise mit Vater (Germania-România-Ungaria-Suedia, 2016)
Regia: Anca Miruna Lăzărescu
Cu: Ovidiu Schumacher, Alexandru Mărgineanu, Răzvan Enciu

3 stele

PORTRET DE REGIZOR

Paul W.S. Anderson – talent şi cinefilie eşuate în kitsch


Regizorul de origine engleză Paul W.S. Anderson (autor al recentului „Resident Evil: Capitolul final“, care rulează în prezent pe marile noastre ecrane) a debutat ca o „tânără speranţă“ a filmului de public, cu caracter comercial, şi – deşi aşteptările cinefile au cam fost înşelate, de atunci încoace – rămâne o valoare sigură pentru studiouri, un nume care, aflat pe generic, aduce cu certitudine încasări. Chiar şi după relativul insucces al filmului său anterior, „Pompeii“ (2014), lucrurile nu s-au schimbat foarte tare. W.S. îşi trage seva, periodic, din seria (franciza) „Resident Evil“ (având-o ca vedetă pe soţia sa, din 2009 încoace, ucraineanca Milla Jovovich, cu care are doi copii), chiar dacă, de fiecare dată (inclusiv acum), promite că acesta va fi ultimul film al seriei.

Mai caută filmul perfect

Regizorul s-a născut pe 4 martie 1965, în localitatea engleză Newcastle-upon-Tyne, sub numele de Paul William Scott Anderson (ceea ce explică iniţialele W.S.). Îşi câştigă o oarecare notorietate în Anglia natală scriind şi regizând ultraviolentul „Shopping“ (1994), cu Jude Law. Filmul a fost interzis în unele cinematografe din Anglia şi a „beneficiat“, în SUA, de o distribuire direct-pe-video, într-o variantă uşor editată. Succesul lui „Shopping“ îi permite să primească oferta de a regiza „Mortal Kombat“ (1995), prima sa adaptare după un joc video (vor mai urma şi altele), film care-i setează principalele mărci vizuale ale stilului regizoral al lui Anderson.

În 1997, realizează poate cel mai interesant film al său, „Event Horizon“ (o versiune horror şi gotică a capodoperei tarkovskiene „Solaris“), un eşec, însă, şi la critică, şi la public, pe care l-a pus pe seama „tăieturilor“ în poveste la care l-au forţat studiourile. Cuplat cu insuccesul lui „Soldier“ (1998), faptul îl obligă să-şi gândească filmele la scară mai mică, dar revine la suprafaţă spectaculos când îi este încredinţată franciza „Resident Evil“, la rândul ei inspirată dintr-un joc video. Între timp, mai are două proiecte majore: „AVP: Alien vs. Predator“ (2004) şi „Cei trei muşchetari“ (2011), în cel din urmă dându-şi întreaga măsură a flamboaianţei narative şi stilistice.

Top 5 filme importante

1. Shopping (Marea Britanie-Japonia, 1994) (foto dreapta)
2. Event Horizon (Marea Britanie-SUA, 1997)
3. Cei trei muşchetari (Germania-Franţa-Marea Britanie, 2011)
4. Mortal Kombat (SUA, 1995)
5. Resident Evil (Marea Britanie-Germania-Franţa-SUA, 2002)