Vămuiri şi vămuieli (I)

Vama română. O instituţie inseparabilă, într-o vreme, de ideea de şpagă, pile, hoţie şi corupţie.

Ieri . Era în 2005. Tocmai sosise un camion cu ajutoare din Italia. Organizatorul expediţiei era un marchiz sicilian, cavaler de Malta, care venise la volanul propriului său camion - o epavă pitorească din anii '60, cu care se transportau cândva cai - tocmai din Siracusa.

Tomasso era un tip corpolent, fost sportiv, adora muzica lui Édith Piaf (preferata legionarilor francezi, se fudulea el), caii, călătoriile, mâncarea bună şi, inevitabil, femeile. Venise în România pentru prima oară, cu elan umanitar şi plin de entuziasm, ca într-o veritabilă misiune.

Vămile greceşti şi bulgăreşti îi mai domoliseră niţel avântul, dar abia noaptea petrecută în Vama Târguri şi Expoziţii, situată la una dintre cele mai dezolante periferii ale Bucureştiului, laolaltă cu şoferi de TIR blazaţi, curtat de traseiste şi privit cu lehamite de vameşi, l-a pleoştit definitiv. Tomasso adusese ajutoare pentru copiii instituţionalizaţi.

Conţinutul camionului era - spre bucuria vameşilor, care aveau astfel ocazia să se burzuluiască, într-o primă fază, pentru ca mai apoi să se lase înduplecaţi -, ca întotdeauna, imprevizibil. Desigur, în mare, se ştia că sunt biscuiţi, făină, dulciuri, conserve, dar se întâmpla destul de des, mai ales la transporturile germane, ca vreun sponsor excentric să strecoare, din exces de zel, şi câte un mops, ţevărie, truse de scule Bosch sau ulei de maşină, în ideea, pesemne, că cei mici o să ajungă, cândva, şi ei, mari, o să înveţe o meserie (tehnică, fireşte) şi o să aibă, poate, chiar maşină personală.

Azi. Începând din 2007, importurile din Uniunea Europeană au devenit simple transporturi interregionale şi nu se mai vămuiesc. O sursă enormă de frustrări, bani negri, averi, dar şi de poveşti a încetat să mai existe. ;