Totul în două noi spectacole, „Carmen” de Bizet şi „Don Carlos” de Verdi, prima – o cooperare cu Opéra National de Lorraine, a cărei premieră a avut loc în 2011 la Duisburg, fiind reluată în acest an la Düsseldorf.  În schimb, „Don Carlos” a fost noua producţie din 2016, posibilă prin suportul acordat de Cercul Prietenilor Operei. Rezidă o concluzie privitoare la unul dintre modurile în care scena lirică germană înţelege să-şi asigure sprijinul financiar – coproducţii şi susţineri din partea unor ONG-uri. De luat aminte pentru producţiile noastre carpato-dunărene-pontice, în continuă criză financiară şi căutări de soluţii.  

În „Carmen”, din nou Brigitta Kele şi Luiza Fatyol

          Cele două soprane românce au apărut în spectacol în rolurile Micaëla şi Frasquita. Pentru Brigitta Kele a fost o nouă posibilitate de a-şi etala lirismul glasului în secvenţele rezervate de compozitor - scena cu Moralès, duetul cu Don José, aria „Je dis, que rien ne m’épouvante” şi finalul actului al III-lea, devoalând un larg evantai de stări, de la timiditate şi duioşie la emoţionalitate şi deciziune, în frumoase nuanţări. Nu pot să nu notez aici o super-naivitate regizorală (venezueleanul Carlos Wagner) din duet. Ca să-şi demonstreze... aptitudinile casnice şi să-l convingă pe José ce bună soţie i-ar fi, Micaëla s-a apucat repede, acolo, în piaţa din Sevilla, să croşeteze un pieptărel sau un fulărel, ceva. M-a convins!

Roman Hoza şi Brigitta Kele. Foto Susanne Diesner        

Deşi rolul său a fost de mai redusă relevanţă, soprana Luiza Fatyol şi-a făcut remarcat, în ansambluri, cristalul glasului.

          Titulara spectacolului a fost tânăra mezzosoprană rusă Maria Kataeva, care în Habanera a expus un cânt fluid, senzual, pornit însă dintr-o voce fără mare amploare, dar cu frumoase treceri între registrele mediu şi grav. Dimensiunea mai modestă a sunetului a apărut evidentă şi în exploziva strofă a treia din „Chanson bohème”. Pe măsura avansării în spectacol, artista s-a concentrat pe expresivitatea ariei „cărţilor” şi pe acutele foarte bune ale duetului final. Un glas în plină dezvoltare.

Maria Kataeva. Foto Susanne Diesner         

Experimentatul tenor ucrainean Sergej Khomov (Don José ) a avut sunete înalte incisive, metalice, a cântat cu mare dăruire aria „La fleur que tu m’avais jetée”, în care culminaţia cu Si bemol-ul acut a fost emisă într-o mezzavoce de efect, nici în falsetto, nici în forţă. Este cea mai apropiată opţiune faţă de notaţia pianissimo din partitură. Duetul din ultimul act cu Carmen l-a găsit în optimă formă, cu glas pătrunzător, intenţii dramatice şi exprimare charismatică.

          Cu voce „de buzunar”, baritonul rus Dmitry Lavrov a avut o abordare destul de eroică a ariei lui Escamillo, „Votre toast”.

În alte roluri au cântat Lukasz Konieczny (bun Zuniga), Johannes Preissinger (Remendado), Daniel Djambazian (Dancaïro), Roman Hoza  (Moralès), Iryna Vakula (Mercédès).

Marc Piollet la pupitrul orchestrei Düsseldorfer Symphoniker, al corului Operei (dirijor Gerhard Michalski) şi al celui de copii şi tineri din Düsseldorf (pregătit de Mathias Staut) a condus cu competenţă şi bune cunoştinţe de stilistică franceză. Era de aşteptat pentru un dirijor parizian. Mici minusuri au venit din cauza unor decalaje cu corul de copii, a câtorva lentori a celui de bărbaţi (primul act) şi a întregului ansamblu coral în actul al IV-lea, dar în care instrumentiştii au cântat cu multă energie şi performant în compartimentul coardelor. Şi introducerea orchestrală a actului al III-lea fusese plină de culoare.

Obsesia Inchiziţiei...

          ... l-a subjugat într-atâta pe regizorul Wagner, încât Carmencitei, arestată temporar în primul act, i s-a pus coiful înalt al condamnaţilor la moarte. Noroc că, prin şarm personal („Seguidilla”), l-a convins pe José s-o elibereze. Altfel, cine ştie ce s-ar fi întâmplat?! De pildă, Zuniga, arestat şi el în actul secund, a păţit-o rău. A primit acelaşi coif, a fost condamnat şi i s-a dat foc  rapid (!), spre bucuria contrabandiştilor, care dansau în jurul lui. O scenă total deplasată.

Maria Kataeva şi Sergej Khomov. Foto Susanne Diesner

Tot nelegată de realitate, parada matadorilor din ultimul act a lipsit, înlocuită fiind de defilarea unor... măcelari care purtau în roabe o carcasă sângerândă şi un cap de taur. În acelaşi chip a apărut şi Don José, îmbrăcat cu un şorţ însângerat, împingând aceeaşi roabă cu acelaşi conţinut. Probabil, venea direct de la abator. Ce idei!

În ansamblul său, spectacolul a avut tentă modernă, în care obscurul a dominat. Simple portaluri, carteziene, au constituit decorul de bază (Rifail Ajdarpasic), în timp ce costumele (Patrick Dutertre) au fost nisipii pentru coriste şi negre-bleumarin pentru corişti. Designerul luminilor, Fabrice Kebour, nu s-a obosit pentru deschideri de culoare. Coregrafia, bine pusă la punct, a fost semnată de Ana Garcia. Însă, ca şi în producţiile anterioare, relaţionarea între personaje a funcţionat.

Staruri în „Don Carlos”, Adrian Sâmpetrean şi Ramona Zaharia

          Prin debutul în rolul regelui Filip al II-lea la Bordeaux şi cele zece spectacole de la Düsseldorf, se poate spune că basul Adrian Sâmpetrean a dobândit experienţa iniţială pentru abordarea unui personaj de mare complexitate psihologică, pe care l-a plămădit pornind de la darurile sale native, de la glasul amplu şi generos timbrat, cald şi bogat, omogen dezvoltat pe întreg ambitusul, plus de la o raţionalitate inteligentă în structurarea spiritului eroului sfâşiat între zbateri politice şi personale. Atribute care îl validează spre o importantă carieră.

Sami Luttinen şi Adrian Sâmpetrean. Foto Hans Joerg Michel

Încă de la prima intrare în scenă, deloc exploziv, Sâmpetrean s-a arătat un suveran de temut tocmai prin calmul atitudinilor, ce au degajat autoritate înmănuşată în catifea. Apăsat de contradicţii, Filip a răbufnit în contraste puternice în duetul cu Posa... „Ti guarda!”, alături de interiorizarea cu care şi-a conturat eroul. Marea şi tragica arie „Ella giammai m’amò!” nu a mai fost expresia confesiunii în deplină singurătate şi asta din cauza regizorului Guy Joosten, care a încercat distrugerea atmosferei, atât de minunat creată de solo-ul de violoncel (Nikolaus Trieb). Eboli tocmai îi adusese lui Filip caseta Elisabettei ce conţinea portretul lui Carlos. Însăşi Elisabetta dormea (!) în pat lângă Filip, când acesta îşi cânta imperturbabil aria. Găselniţe inutile.

Dar Sâmpetrean a interpretat pagina emoţionant şi răscolitor. Un suflet zdrobit. Printre alte rafinamente, impresionant a fost diminuendo-ul „... di leggere nel cor!” din penultima frază, ca şi finalul amplu.

Şi duetul cu Marele Inchizitor a adus un dialog în care regele, frământat, a rostit cuvinte radicale, înfrânat şi pătruns de gravitatea lor. De altfel, încărcarea verbului a fost comandamentul suprem al lecturii lui Adrian Sâmpetrean, minuţios configurată.

          În finalul operei, şi-a ucis fiul cu un foc de revolver. Alt derapaj regizoral.

Ramona Zaharia şi Anna Tsartsidze. Foto Hans Joerg Michel         

Rolul Principesei Eboli, în seria de spectacole, a prilejuit debutul mezzosopranei Ramona Zaharia, artistă cu mare potenţial, al cărei glas frumos îmbrăcat în armonice de culoare întunecată, sombrată şi-a dovedit versatilitatea în susţinerea complexei partituri, ce comportă atât agilităţi acute („Cântecul vălului”), cât şi exprimări dramatice. Cu strălucire a notelor înalte, cu bună înţelegere a desenelor melodice şi accentelor verdiene, Ramona Zaharia a fost o Eboli plină de incisivitate, cu potrivită dinamică a nuanţelor. Pentru teribilul final al ariei „O don fatale” a ales o soluţie mai comodă.

Partenerii, dirijorul şi montarea

          Italianul Gianluca Terranova a adus în rolul titular un glas deosebit de puternic, spint, cu proiecţie bună a vocii, în care avântul, chiar eroic, s-a dezvoltat înspre acute spectaculoase, cu luciri de oţel. Câteodată, sonorităţile au devenit rigide, dure.

Olesya Golovneva şi Adrian Sâmpetrean. Foto Hans Joerg Michel         

Elisabetta de Valois a fost soprana rusă Olesya Golovneva, tânără şi frumoasă, cu dicţie destul de greu inteligibilă şi un uşor accent care îi trăda originea. Registrul înalt, bogat, a fost cea mai bună porţiune din voce, depăşind-o pe cea mediană, mai ştearsă. A găsit momentul optim al serii în aria din ultimul act, „Tu che le vanità”.

          Un glas plăcut, o linie frumoasă de cânt şi o frazare de adecvată lungime a expus baritonul leton Laimonas Pautienius (Rodrigo de Posa), al cărui timbru a devenit oarecum opac, mat, la acute.

          Cu glas negru şi stâncos, foarte bun în rolul Marelui Inchizitor a fost finlandezul Sami Luttinen, demn continuator al tradiţiei marilor başi din ţara nordică, Martti Talvela sau Matti Salminen.

          În alte roluri, distribuţia i-a cuprins pe Anna Tsartsidze (Tebaldo), Torben Jürgens (Un călugăr), Ibrahim Ieşilay (Contele de Lerma) şi Heidi Elisabeth Meier (o  excelentă Voce din cer).

Dirijorul ucrainean Andriy Yurkevych a ales varianta în patru acte, din care a făcut unele tăieturi în scena autodafé-ului. Riguros şi atent la politica tempourilor, bine ancorat în stilistica verdiană, a reuşit momente remarcabile, îndeosebi în paginile pline de simfonism, graţie calităţii instrumentiştilor. Uşor nesigur s-a arătat pe alocuri corul, în scena cu Eboli şi în marele tablou al autodafé-ului  

          Cum notam, montarea lui Joostens a fost contradictorie. Un decor abstract (Alfons Flores), cu panouri de fundal şi laterale în structură casetată, a găzduit în centrul său un... pat, care a servit drept element principal al susţinerii acţiunii. Cât de imaginativ aş dori să fiu, nu cred că-i pot găsi rostul peste tot. Noroc că atmosfera Spaniei inchizitoriale s-a redat prin costumele clasice (Eva Krämer), unele frumoase (Filip, Eboli), cu coloristică variată (coristele din scena „Cântecului vălului”), depărtate de desenul tern al întregului, prea puţin susţinut de luminile lui Manfred Voss.  

Încheiere plină de speranţă

          În patru zile consecutive, i-am ascultat pe toţi cei opt cântăreţi români de la Deutsche Oper am Rhein Düsseldorf Duisburg. Prin aplauze, ovaţii la scenă deschisă şi la finaluri, austerul public a dat girul său absolut unei echipe de forţă, de valoare, unei elite care a ridicat nivelul spectacolelor şi care poate să evolueze în oricare teatru liric din lume, cu prestigiu mai mare decât cel german. Depinde numai de impresarii personali care trebuie să fie conştienţi de calitatea celor pe care îi reprezintă. Pe de altă parte, un asemenea „team” de clasă înaltă se întâlneşte doar punctual, actualmente, în ţară.

          Să spunem lucrurilor pe nume. Toţi importanţii artişti lirici români activează în străinătate. Tinerilor de la Düsseldorf şi Duisburg li se adaugă marile vedete ajunse la maturitate de carieră. Le ştim de pe afişele internaţionale. În România au mai rămas alte nume importante, nu foarte multe, mai degrabă puţine, aflate pe „lista de aşteptare” către Occident, cu un picior în avion. Altă covârşitoare majoritate este alcătuită din cei aflaţi înspre apusul carierelor şi din cei mediocri. Sigur că, în compania tuturor, se ridică artiştii foarte tineri, proaspeţi absolvenţi de Conservatoare, unii cu voci native excepţionale. Toţi în curs de formare. Odată cu desăvârşirea şi aceştia vor pleca în străinătate. Un lucru de dorit, foarte bun, firesc. Nimeni nu poate fi oprit.

          Vine automat întrebarea: cum asigurăm un ridicat nivel vocal în teatrele lirice româneşti? Doar cu cei care se apropie de pensie, doar cu cei mediocri?

          Până când condiţiile autohtone vor echivala cu cele din Occident, vor trece decenii. Şi atunci?

          Cred că numai un management absolut performant, vizionar, poate soluţiona problema. Toţi cântăreţii români care activează peste hotare ard de dorinţa de a cânta în ţară, deşi cunosc condiţiile cu totul diferite. Dar nu primesc invitaţii sau poate le primesc doar sporadic. Şi foarte rar. Motivele sunt diverse, ţin cont de numărul redus de spectacole din România, de schemele de personal încărcate, din care derivă necesitatea asigurării locurilor de muncă. Poate, vorbim şi de necunoaştere sau neglijenţă.

Aşa încât este imperios necesar ca stagiunile, adică titlurile şi distribuţiile Operelor din Bucureşti, Cluj-Napoca, Timişoara, Iaşi, Craiova, Braşov, Galaţi, Constanţa să fie structurate prioritar ţinând cont de aceste nume ce activează în străinătate, iar programările să fie făcute în sistem occidental, cu unul-două sezoane înainte. Apoi să urmeze invitaţiile care în mod cert vor fi onorate, împletind solicitările de prezenţe în ţară cu obligaţiile asumate internaţional. Cel puţin ceea ce am ascultat la Düsseldorf ar putea bucura şi publicul românesc şi ar ridica mult calitatea spectacolelor de acasă.