Valoroşi artişti lirici români la Deutsche Oper am Rhein Düsseldorf Duisburg (I)
0
Pe malul Rinului, în landul Renania de Nord – Westfalia, un important teatru de operă condus de o echipă managerială avându-l în frunte pe prof. Christoph Meyer îşi desfăşoară activitatea în două locaţii, la Düsseldorf şi Duisburg.
Bucuria este că în corpul solistic se întâlnesc nu mai puţin de opt tineri cântăreţi români, Adela Zaharia, Brigitta Kele, Ramona Zaharia, Luiza Fatyol, Adrian Sâmpetrean, Bogdan Baciu, Bogdan Taloş, Ovidiu Purcel. Au efectuat studiile de specialitate la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, cu excepţia Ramonei Zaharia, absolventă a Universităţii de Arte „George Enescu” din Iaşi. Pe toţi am avut şansa să-i văd în recente spectacole la Düsseldorf.
Vedete în „Don Giovanni”, Brigitta Kele, Luiza Fatyol şi Ovidiu Purcel
Vocea sopranei Brigitta Kele (Donna Elvira) este de o rară calitate, frumoasă şi strălucitoare precum propria-i siluetă, de unde a derivat, probabil, şi costumaţia desenată de Mechthilde Seipel, un şort ce vine în contrast cu bogata vestimentaţie de epocă, dar în care eroina apare... gravidă. Este una dintre viziunile... originale ale regizoarei Karoline Gruber, deloc conformă spiritului lui Mozart şi libretistului Lorenzo da Ponte. Vor urma şi altele.
Brigitta Kele şi Richard Sveda. Foto Hans Joerg Michel
Brigitta Kele a îmbogăţit prin sunet rotund, volum şi frazare adecvată redarea partiturii, din care a lipsit aria „Mi tradi quell’alma ingrata” (actul al II-lea). Dirijorul Marc Piollet a preferat versiunea originală a opusului, cea prezentată în premiera absolută de la Praga, aşa încât a eludat şi prima arie a lui Don Ottavio, „Dalla sua pace”.
Privat de o pagină splendidă a fost aşadar şi tenorul Ovidiu Purcel, care şi-a etalat lejeritatea lirică susţinută cu timbru specific, prin lungimea desenului melodic al ariei din actul al II-lea, „Il mio tesoro”. Un cânt cultivat şi îngrijit, cu simţ al frazei şi al accentuărilor.
Luiza Fatyol, Zerlina... minijupată, a impresionat prin culoarea „plină” de glas, depărtată de cea a obişnuitelor soprane superficiale sonor, care mai populează afişele de astăzi în rol. Nuanţările, şarmul (aria „Batti, batti, o bel Masetto”, primul act) şi sensibilitatea expresiei au fost remarcabile atribute.
Incisiv Don Giovanni a fost baritonul slovac Richard Šveda, agil, plin de vervă în virtuozităţile ariei şampaniei şi elegant, cu catifea în glas, în Serenadă. Bas-baritonul turc Günes Gürle l-a întruchipat pe Leporello, conferindu-i o timbralitate plăcută, uşor ingolată şi fără mare volum de voce... la fel ca şi soprana maghiară Sylvia Hamvasi, Donna Anna cu dicţiune perfectibilă, cu sunete a căror concentrare ar fi putut să fie mai focusată (aria „Or sai, chi l’onore” din primul act) şi cu o intonare apropiată de adevăr a celebrului interval „abbastanza” (cu Si bemol acut) ce precede aria „Non mi dir” din actul secund. Nici basul polonez Lukasz Konieczny (Masetto) nu a excelat prin amploare de glas dar a cântat mobil şi precis, depăşind unele probleme ritmice din prima sa scenă. În rolul Comandorului a apărut impunător basul german Thorsten Grümbel.
Francezul Marc Piollet a condus Orchestra Simfonică din Düsseldorf şi Corul Deutsche Oper am Rhein (dirijor germanul Gerhard Michalski) cu tempouri potrivite, cu unele excese sonore la percuţie şi în acompaniamentul primelor scene din actul secund, altminteri o baghetă echilibrată, îndeosebi în stăpânirea decalajelor din scena cimitirului.
Gunes Gurle, Richard Sveda, Brigitta Kele. Foto Hans Joerg Michel
Regizoarea Karoline Gruber...
... a realizat producţia, cu premieră în 2012, în cooperare cu Tokyo Nikikai Opera Foundation. Alături de scenograful Roy Spahn, de autorul luminilor Franz-Xaver Schaffer, i-a răsucit pe Mozart şi da Ponte într-un chip greu acceptabil. Nu vorbesc de sexualitatea care oricum rezidă din opus, exagerată la extrem de regizoare prin faptul că Don Giovanni şi Donna Elvira fac amor explicit după aria „Ah! chi mi dice mai” (intrarea eroinei din primul act), că Masetto se mai şi combină cu Donna Elvira la balul lui Don Giovanni, că eroul titular se îmbrăţişează focos cu Donna Anna sub privirile disperate ale lui Don Ottavio după aria „Non mi dir” sau că scena morţii lui Don Giovanni, la care participă toate personajele (?!?), degajă atmosferă orgiastică. Să fie motivul pentru care Don Giovanni le aruncă pe Donna Anna, Donna Elvira, Zerlina spre penitenţă în faţa Comandorului justiţiar, care le supune unei adevărate exorcizări, după care le... înviază pentru sextetul final?
Nu vorbesc de ilustrarea deplasată a uverturii printr-o scenetă în care personajele rămase după moartea lui Don Giovanni îi fac o vizită lui Leporello, costumaţi modern, în timp ce servitorul ia chipul lui Mozart, nu vorbesc de scena uciderii Comandorului care se petrece sub ochii... Zerlinei şi a lui Masetto, nici de defilarea iubitelor lui Don Giovanni alături de nişte soţi înşelaţi care „justifică” pleonastic (s-a mai văzut!) aria lui Leporello. Ar mai fi şi altele.
Toate sunt găselniţe, sunt zăpăceli situate la ani-lumină de spiritul celor doi creatori de geniu, compozitor şi libretist. Noroc că s-a jucat bine şi convingător în cadrajele impuse de regizoare.
Careu de aşi în „Lucia di Lammermoor”
Deşi tot modern tratată, dar mai logică, a fost montarea lui Christoph Loy pentru opera donizettiană, cu premieră în 1999 la Duisburg şi reluare în 2016 la Düsseldorf.
Dar, mai întâi, trebuie notat că spectacolul a stat sub semnul a patru deosebiţi cântăreţi români, interpreţi ai rolurilor Lucia, Enrico, Raimondo şi Arturo, un adevărat careu de aşi.
În haina personajului titular, soprana Adela Zaharia a fost suverană, cu glas de coloratură lirică punctat de supra-acute stratosferice şi pătrunzătoare. A expus încă de la cavatina „Regnava nel silenzio” un cânt sensibil, elegant, în frumoasă frazare, totul finalizat strălucitor în registrul înalt. A impresionat printr-o respiraţie prelungă ce a dăruit desenelor melodice donizettiene fluiditate şi continuitate. Aşa a fost arcul de unic legato din „Verrano a te sull’aure”, duetul cu Edgardo, ca singură pildă. Nuanţările s-au simţit la tot pasul, exemplele pot fi selectate din „Soffriva nel pianto”, din cântul angelic implorator cu care a abordat duetul cu Enrico. Demonstraţia de stil şi virtuozitate a continuat în marea arie „a nebuniei”, încheiată glorios, cu o acută aparent interminabilă.
Adela Zaharia şi Bogdan Baciu. Foto Hans Joerg Michel
Pentru baritonul Bogdan Baciu, rolul Enrico este „mănuşa” care îi valorizează o timbralitate solidă, robustă, înfăţişată printr-un cânt impecabil omogen, fără senzaţie de discontinuitate între registre. Există o lucire metalică în glasul său, care serveşte dramaturgia. Cavatina „Cruda, funesta smania” şi a sa cabalettă „La pietade in suo favore” au sunat masiv, cu accente energice şi impetuoase, strălucitor la notele acute. Şi în duetul cu Lucia a conturat exemplar linia vocală, a avut autoritate deplină şi atacuri viguroase... „Se tradirmi tu potrai”, cu final de falnică sonoritate. Amănunţit expresiv a cântat Bogdan Baciu în scena sextetului din actul secund şi vehement în cea aşa-zisă „a turnului” (actul al III-lea), care în viziunea lui Loy s-a desfăşurat în aceeaşi locaţie din secvenţa anterioară.
Perspectivele tânărului bariton sunt mari, după epuizarea rolurilor belcantiste aşteptându-l marile roluri verdiene „de linie”. În timp.
Şi din partea basului Bogdan Taloş (Raimondo) se aşteaptă o dezvoltare importantă a carierei, prefigurată de prestaţii precum cea de la Düsseldorf. Junele artist are un uriaş potenţial, venit din generozitatea şi amploarea unei voci ce îmbracă tot ambitusul, mergând până la notele de Mi şi Fa acut, dominator calibrate, „cât casa”. Taloş ştie să restituie cantabilitatea ariei „Cedi, cedi” (actul al II-lea), să fie imperativ în tirada din scena sextetului şi maiestuos, povestind teribilele întâmplări din camera nupţială, „Dalle stanze, ove Lucia...”.
Deşi redus în dimensiune, rolul Arturo are importanţa sa în economia partiturii şi spectacolului, singura lui intervenţie, arioso-ul „Fra poco fra le tenebre” din actul al II-lea, comportând un La natural înalt, incomod plasat, pe care tenorul Ovidiu Purcel l-a emis în deplină siguranţă şi cu potrivită sonoritate.
Georgy Vasiliev şi Bogdan Taloş. Foto Hans Joerg Michel
Partener direct al celor patru...
... a fost tenorul rus Georgy Vasiliev, Edgardo cu glas liric adecvat eroului donizettian, căruia i-a conferit şi sonorităţi moi, într-un fel de mezzavoce, „Verrano a te sull’aure”, dar a cărui intrare furibundă în actul secund l-a răguşit uşor, ca şi ţesătura vocală înaltă din cantilena ariei finale. Dar, desenul frazelor muzicale a fost frumos şi variat.
Alte personaje au fost întrupate de soprana Irina Vakula (Alisa) şi tenorul Hubert Walawski (Normanno), acesta din urmă cu voce firavă şi construit tipologic verist, un fel de Goro din „M-me Butterfly” de Puccini, servil, insinuant, cocoşat, paralitic. Transformarea lui Normanno în rol de caracter s-a datorat desigur ideilor regizorului, care s-a agăţat de eroii secundari pentru a le conferi contururi inedite. Cu principalii nu i-a dat mâna. Până şi Alisa a căpătat un profil de unealtă dezlănţuită a lui Enrico, care chiar se dedă să-l atace pe Normanno cu o cravaşă, agitată de scena de dezmăţ sexual din actul al III-lea, dinaintea ariei „nebuniei”. Ca şi în „Don Giovanni”, obsesia sexualităţii a fost şi aici prezentă. Poate fi o... modă.
Montarea lui Christoph Loy a devenit excesivă nu atât prin comutarea acţiunii în timpuri moderne, ci prin deturnări de atitudini şi stări. Suntem într-o atmosferă militară, soldaţii beau copios, după ce desfac la ordin sticlele de bere. Cu un clinchet nepermis, pe muzică. Simbolurile şochează. Iată, ca singur exemplu, fântâna amintirilor Luciei nu este o chiuvetă, ca în controversata mizanscenă a lui Andrei Şerban de la Paris, reluată la Iaşi, ci o cişmea de ţară, din care curge, bineînţeles,... sânge.
Logica montării, despre care vorbeam, vine însă din păstrarea relaţiilor naturale dintre personajele principale, imposibil de deturnat, chiar într-o montare modernă. Măcat atât.
Colaboratorul regizorului pentru decoruri şi costume a fost Herbert Murauer.
Bagheta i-a fost încredinţată italianului Antonino Fogliani, în general stăpân pe partitură, dar câteodată contradictoriu. Mă gândesc la tempourile alerte din expozeul introductiv, la sonorităţile puternice care au acoperit pe alocuri corul (pregătit de germanul Christoph Kurig), ansamblu deseori surprins de agogica dirijorului.
(va urma)
Se încarcă comentariile...
