Ies din aceeaşi sală de concert, mitică. Am ascultat şi eu, timp de două ore, un grup de muzicieni care a interpretat la vioară, violoncel, pian etc. arii din Händel, însoţind într-un elan fantastic şi extrem de preţios, un contratenor. O voce clară dar caldă, o voce de bărbat, tânăr, dar o voce fermă şi convingătoare, o voce care a avut capacitatea de a aprinde corzile sensibile ale tuturor celor prezenţi în acel 15 octombrie în sală. O voce şi o prezenţă puternice, dar pline de modestie, care au reuşit să ridice arta la statut de imperativ, sensibilitatea la statut de sine qua non al unei expresii simbiotice. Sala a vibrat cu interpretul, foarte tânăr, 27 de ani, a lăsat să scape ca din chingile unui prea plin sufletesc mai multe "ura! ura!", care, cert, nu anunţau revoluţia care a pornit în acelaşi fel, cândva în Bruxelles, dar care vor fi schimbat, sper sincer, percepţia pe care mulţi francezi o au despre unii europeni. Aceasta pentru că interpretul, delicat şi impresionant în acelaşi timp, în costumul său negru, cel care s-a bazat doar pe vocea sa pentru a trezi o mulţime de oameni din plictiseala şi saturaţia unor zile dificile, în Franţa, din cotidianul în care muzica unui contratenor nu are un loc aparte decât dacă vrei cu tot dinadinsul să asişti la un asemenea spectacol, nu era francez. Nici măcar italian sau spaniol, artişti obişnuiţi să smulgă relativ uşor aplauzele parizienilor melomani.

De aceea m-am trezit, răspunzându-i din reflex, doamnei cu pricina, în metroul numărul 9, gonind în noapte dinspre rue de la Boetie spre periferiile capitalei şi limitelor noastre muzicale, că este păcat că marele cotidiene, Le Monde de exemplu, nu o să scrie niciodată despre ceea ce am văzut în acea seară. O seară care a iluminat nu doar ziua, ci săptămâna, anul multora, care a fost o revelaţie şi un motiv de bouche à l'oreille deja pentru cei care au avut ocazia să asculte The Voice, Vocea, la Aix en Provence, de exemplu, vara trecută.

Ziarele, mi-am zis, i-am zis, sunt prea ocupate să scrie despre expulzări şi nenorociri, imigranţi şi politici populiste, ca să se oprească asupra unui moment de graţie. Asupra deciziei a câteva sute de persoane de a nu petrece seara de marţi acasa, la un meci sau la ştiri, nici într-un bar, nici citind, ci venind şi ascultând, fermecaţi ...contratenorul. Sperând că-şi va ridica privirea şi spre spectatorii aflaţi undeva sus, foarte sus, la balcoanele etajului trei, acolo unde nu ajungeau decât notele, culmile până unde ajungeau sunetele Lui, care-i urmăreau palmele, cu degetele lungi, împreunate des, foarte des, într-un gest de supremă recunoştinţă. Recunoştinţă publicului, care în seara aceea l-a făcut fericit, profesorilor, care l-au îndrumat, părinţilor care au făcut, la un moment dat, anumite alegeri...cea, de exemplu, de a se stabili în Germania, la München. Mamei sale, care l-a încurajat, într-o zi ca toate celelalte, să aleagă această cale.

Este foarte tânăr, cum vă spuneam, dar are clasa şi eleganţa, siguranţa unui talent care are capacitatea de a te face să visezi, să zbori, să crezi că totul este posibil. Pentru oricine. Şi că muzica este o alternativă. La orice.

Noaptea, târziu, am văzut, fericită, că Le Monde a scris...iată rândurile. Iar eu vă dau numele lui, Valer Barna Sabadus. Este român. Veţi mai auzi de el, este doar începutul.