„Văduva veselă“... de cine?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Scenă din Văduva veselă, de la Opera Naţională Bucureşt
Scenă din Văduva veselă, de la Opera Naţională Bucureşt

Anul trecut, aflam că Andrei Şerban va monta Văduva veselă de Lehar la Opera din Iaşi, proiect la care a început lucrul efectiv, cu ansamblul teatrului liric, acum câteva luni.

Şi pentru că s-a ivit o nesperată conjunctură prin care regizorul să revină la Opera Naţională Bucureşti după exact 21 de ani de la mult discutatul său Oedip de Enescu, a propus şi publicului din Capitală acea versiune foarte personală, în reprezentaţii care au precedat premiera ieşeană.

Ştiam că Şerban are tentaţia aducerii unui subiect „clasic” pe coordonatele actualităţii, ale cotidianului imediat, politizând, parodiind, amuzându-se în montările de aici aşa cum nicăieri în lume nu şi-ar fi permis - dovadă numeroasele producţii semnate pe scene mari, pe care, în parte, le-am apreciat, uneori la superlativ. Şi de fiecare dată a respectat partitura, fără a modifica sau a adăuga ceva, ceea ce, desigur, constituie o obligativitate... nu doar de ordin moral sau deontologic, pentru că, pe principiul că nu poţi pune „mustăţi Mona Lisei”, nu este permis să... colaborezi cu un creator celebru, ci ai obligaţia să respecţi tot ceea ce a scris. De altfel, chiar dacă în Oedip a tratat lucrarea ca un manifest politic, nu a alterat cu nimic textul sau muzica enesciană, aşa încât mă aşteptam să „recitească” şi opereta de Lehar într-o altă cheie, dar urmărind cu fidelitate cele imaginte de compozitor. Am avut însă primul şoc citind, chiar pe site-ul oficial al ONB, o... prezentare mai potrivită pentru o reclamă la circ, semnată de Andrei Şerban, afirmând, între altele, că „e urgent să vă cumpăraţi din vreme biletele, pentru a nu rata această formidabilă întâlnire între teatru şi operă. . Pentru melomani - muzica e senzaţională, pentru doritorii de spectacol - decorurile multiple şi sutele de costume promit o punere în scenă… cum «n-a văzut Parisul». (...) Nu pierdeţi ocazia! Un spectacol… spec-ta-cu-los! Veniţi la Operă! Sunt doar patru reprezentaţii la Bucureşti!”

vaduva1

Şi, din nou, niciun site al unui teatru din lume nu publică astfel de formulări, ci doar comunicate scurte, cu date concrete. De fapt, acel „promo” semăna izbitor cu preambulul piesei Carusel pe care a montat-o anul trecut la Teatrul „Bulandra”, eroul principal chemând publicul să vină să vadă... ce n-a mai văzut, baloane, tumbe, clauni, caruselul - dar măcar acolo se potrivea... O altă „uluire” a venit la repetiţia cu public, regizorul adresându-se celor din sală, spunând că, în general, venim la teatru cu sobrietate, ca la „ceva” serios, grav, dar el ne roagă să şi râdem. Numai că exact acelaşi discurs l-a avut şi la o repetiţie similară de la... Teatrul „Odeon” - ca şi mine, au fost şi acolo mulţi cărora acum nu le-a venit să creadă că aud o formulare identică, raportată la două lucrări total diferite, subliniind că... trebuie să ne amuzăm! Similitudinile au continuat din clipa în care a început reprezentaţia cu Văduva veselă, la care a folosit microfoane şi amplificarea orchestrei - în actul III cu intensitate de discotecă -, aspect inadmisibil într-un teatru liric, oriunde în lume. Dar a apelat la microfoane cu 21 de ani în urmă, pe aceeaşi scenă, la Oedip... De-a lungul timpului, şi alţi regizori de cotă au montat la ONB, dar niciunul nu a îndrăznit să solicite microfoane, mai ales că la Operă s-au mai cântat şi această operetă şi Liliacul, iar textul vorbit s-a auzit fără probleme. Mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă solicita o astfel de „tratare” la Staatsoper Viena?... Faptul că, la noi, singurele situaţii în care s-au utilizat microfoane pentru solişti s-au datorat aceluiaşi Andrei Şerban, spune multe. M-a frapat, de asemenea, faptul că, pentru regizor, „Cântarea României” constituie un permanent „izvor” demn de exploatat, aşa cum a fost actul I din opera enesciană, aşa cum apare în Văduva... de câte ori de vorbeşte despre „ţărişoară” - cred însă că repetarea unor elemente riscă să devină clişeu şi... se observă...

La finalul stagiunii trecute, regizorul Graham Vieck şi-a permis să adauge texte proprii la Fidelio de Beethoven şi să aducă secvenţe „de teatru” care au fragmentat cursul muzicii, ceea ce, desigur, a revoltat şi ca idee şi ca imixtiune. După doar câteva luni, din nou pe scena ONB, „sistemul” s-a repetat, dar amplificat incredibil, îndrăgita Văduva veselă transformându-se într-o... piesă de teatru cu „cântece”, ca pe vremea lui Alecsandri... Pentru că proza scrisă de Andrei Şerban împreună cu Daniela Dima, inspirându-se şi din Radu Paraschivescu sau Andrei Peşu, se derulează zeci de minute, în general fără vreo legătură cu subiectul original, apoi, după câteva arii, duete sau dansuri decupate din partitura iniţială, revin „calupurile” de proză, însuşi regizorul precizând că „am făcut o adaptare foarte liberă la realităţi familiare autohtone. Pe fondul unei bufonade socio-politice absurde şi burleşti, se desfăşoară tema principală a dragostei autentice.” Ni se vorbeşte despre guvernul tehnocrat, străinii care ne cumpără ţara, doctorate plagiate, orientări sexuale, ascultăm panseuri puerile despre femei şi altele, discursuri-limbă de lemn, junele răsfăţate se exprimă „în cor” ca la brigada de amatori din anii '70, se vorbeşte şi cu accent moldovenesc şi în franceză, se înjură şi în engleză, Ambasadorul... Moldosoviei vine spre public, pe „puntea” ce înconjoară fosa şi, cu lumina aprisă în sală (ca să pricepem bine!...) ne spune că s-a săturat de poporul ăsta puturos, mincinos, trădător etc.etc. - în fond, e o insultă adusă direct spectatorilor, chiar dacă... nu sunt din Moldosovia.

vaduva2

Că Şerban îşi permite orice (la noi), deşi afirmă că suntem la pământ în plan cultural, ştiam de multă vreme, că se distrează pe seama oricui... de asemenea; dar acţiunea are în centru un scandal mult mediatizat, aşa încât se vorbeşte despre regele Nichita-uc, iar Ambasadorul dă permanent instrucţiuni unor „agenţi” care să-i spioneze soţia şi să-i raporteze unde se duce, cu cine s-a întâlnit etc. La Bucureşti, reacţia a fost destul de neutră, dar producţia este a Operei din Iaşi şi se va prezenta acolo în 9 septembrie - cred că, totuşi, pentru ieşeni e prea mult şi deplasat. Se „apasă” şi pe apariţii în slip sau în costume de baie sexy şi pe expuneri nu totdeauna „macho”, în tabloul de la „Maxim” se discută despre imigranţi, copii ai străzii, dar şi, pentru că locaţia este la Paris, despre atentate şi... Charlie, iar grizetele încep să se prezinte şi să declare, ca la grupurile „de anonimi”, că sunt prostituate, că au venit să îşi facă un rost, să cucerească parizieni etc. - un adevărat simpozion pe teme „de profil”... Şi după 4 ore (!!) de teatru „cu muzici”, finalul plin de vervă gândit de Lehar lasă locul unei scene goale, într-o lumină albastră, cu ninsoare şi un personaj - Njegus - care ne spune că viaţa nu e veselă deloc şi că tristeţea realităţii nu permite un happy-end, cerând să nu se aplaude decât după închiderea cortinei. Obsesia lui Şerban pentru dramele existenţiale se regăseşte în multe dintre producţiile sale, dar după french can-can să ne servească un duş rece, parcă nu era cazul, mai ales că iniţial ne invita să ne amuzăm la... operetă!... Sala a fost plină la toate reprezentaţiile bucureştene, pentru că publicul dorea să revadă, după multă vreme, îndrăgita Văduva veselă - în schimb, a primit „ziceri” decupate din aberaţiile politicienilor, răstălmăciri şi deformări ale partiturii de care, sincer, nu aveam nevoie. Şi nu este doar părerea mea... Dacă vrem stupizenii ne uităm la televizor; nu cred că este cazul ca, venind la spectacol, să dăm peste aceleaşi lucruri care ne agresrază zilnic.

vaduva3

Un câştig a fost, însă, instalarea unei turnante, încastrată în scenă, decorurile realizate la Iaşi montându-se pe acea suprafaţă, în rest scena rămânând goală, dar cu un ancadrament „ca la teatru”; decorul rotindu-se destul de mult, acţiunea se mută dintr-o încăpere în alta, baia având un rol important (inclusiv apa trasă la toaletă, cada etc.), pereţii-panouri nefiind însă prea înalţi, vila Hannei semănând mai curând cu o staţie de benzină. Costumele crează un amalgam între îmbrăcămintea elegantă sau ridicolă a bărbaţilor, rochiile scurte şi lucitoare, bermudele combinate cu sacouri, slipuri, costumul de dandy al lui Danilo din actul II, pe lângă prosoapele înfăşurate ca la saună şi, evident, rochiile cu volane de la cabaret.sau cele lungi, rafinate, ale „văduvei” (scenografia Anka Lupeş). Luminile „de atmosferă” sunt concepute de Andrei Şerban. Cei care au asistat la reprezentaţiile bucureştene au fost destul de derutaţi, pentru că pe programul de sală era notată stagiunea 2016-2017 a ONB, dar se preciza că în fosă evolua orchestra din Iaşi, iar pe scenă corul şi baletul aceluiaşi teatru, fără a menţiona faptul că decorurile şi costumele sunt aduse special sau că producţia aparţine Iaşului; şi pentru ca nebuloasa să fie totală, chiar Şerban a anunţat că premiera era programată în 1 septembrie... la Bucureşti, mulţi dintre spectatori crezând că este o montare a ONB. În realitate, aşa cum ne-a obişnuit de o vreme, regizorul prezintă lucrarea respectivă în câteva repetiţii generale cu public sau pur şi simplu ca spectacole finite, dar înainte de premiera propriu-zis; de această dată, ivindu-se şansa de a aduce şi în Capitală noua sa viziune... liberă, a lucrat la Iaşi în vară, aducând apoi întreg ansamblul ieşean pe scena ONB, colaborând şi solişti din ţară. De ce s-a lansat ideea unei co-producţii cu Opera din Bucureşti, nu înţeleg, mai ales că directorul interimar Beatrice Rancea anunţase că cele 4 seri sunt în extra-stagiune, ONB deschizând propria stagiune abia în octombrie.

Din fericire, sub aspect muzical a fost o certă reuşită, corul (maeştri de cor Manuel Giugula, Raluca Zaharia) şi orchestra cântând curat, fluent, cu vervă, baletul aurmând coregrafia „minimalistă” şi uneori de neînţeles semnată de Andrea Gavriliu, iar rolurile - cu nume adesea modificate... nu ştiu de ce - au beneficiat de două distribuţii în principiu echilibrate. Într-o primă variantă interpretativă, soprana Ana-Maria Donose (de la Iaşi) a fost cu adevărat Hanna Glavary, frumoasă, expresivă, bună actriţă cu glas cald, bine condus şi acut sigur (de ce trebuie să vorbească atât de afectat în dialogul cu admiratorii?...), clujeanul Tiberius Simu i-a fost partener într-un Danilo cuceritor, având şi o voce caldă şi o prezenţă scenică de invidiat, jucând la rândul său cu dezinvoltură, inteligent şi nuanţat, Ambasadorul Zerra a găsit în baritonul Valentin Vasiliu (de la ONB) un interpret care spune proza convingător, cu accente dure de boss autoritar, cu o carură pe măsură; cuplul „de contrast” gândit de compozitor nu a prea existat, Valencienne fiind asemănătoare Hannei ca atitudine şi chiar ca tip de glas, soprana Marta Sandu (de la ONB) având o voce plină, o mişcare alertă, secondată de tenorul ieşean Andrei Fermeşanu, simpatic dar şters ca personaj (nu din vina lui), rezolvând cu aplomb scriitura vocală solicitantă; soprana Gabriela Daha (de la Operetă) a apărut într-o episodică Zizi, iar actorul Claudiu Bleonţ (TNB) a susţinut rolul Njegus, extrem de amplificat şi, deci, ofertant din punctul său de vedere, trecând de la exuberanţa poate cam forţată la amărăciunea din final, numeroşi membri ai ansamblului din Iaşi completând cu multă acurateţe şi implicare intervenţiile diverse, destul de „colorate”.

amelia antoniu

La pupitru s-a aflat Ciprian Teodoraşcu, dirijor ce activează deopotrivă la Operele din Bucureşti şi Iaşi, conducând cu fermitate, reuşind să coordoneze relaţia fosă-scenă, asemeni lui Vlad Conta (de la ONB) care a preluat bagheta în următorul spectacol, colaborând cu soprana Amelia Antoniu (de la Operetă - foto dreapta) etalând în Hanna, experienţa acumulată în partituri de gen, trecând însă de la specificul de subretă la cel de primadonă, având şi posibilitatea ca astfel să reapară pe scenă după îndelungata absenţă generată de situaţia încurcată a TNO; i-a fost alături baritonul Adrian Mărcan (de la Braşov), cu prezenţă impozantă, suplă, cu glas generos şi expresivitate pe măsură, soprana Nicoleta Maier (de la Galaţi) s-a mişcat bine, a cântat îngrijit, dar timbrul său şi accentele mai aproape de rolurile dramatice nu şi-au găsit locul în Valencienne, în schimb tenorul clujean Ştefan van Korch a constituit, în Camille, o reală surpriză pentru cei atât de dezamăgiţi de „prestaţiile” sale în Almaviva sau Fenton, dovedind acum că glasul său liric poate „suna” sigur şi egal. De la Craiova a fost invitat baritonul Ioan Cherata pentru personajul Ambasadorului, mai puţin aspru ca manieră de joc, având de cântat, din păcate, doar câteva măsuri. Actorul clujean Ruslan Bârlea a abordat rolul Njegus, tratat foarte diferit comparativ cu primul interpret, mai jovial şi expansiv, poate uşor năuc, propunând însă o versiune viabilă. 

Celelalte personaje au fost susţinute, şi de această dată, de solişti ai Operei din Iaşi, „partea” muzicală având omogenitate în ambele seri. Pe lângă faptul că partitura este solicitantă şi cere performanţă în plan vocal, demersul soliştilor a fost marcat de un efort suplimentar şi pentru că textul lor vorbit era extrem de amplu, trecerile de la cânt la rostire nefiind deloc comode., S-au adăugat şi secvenţe acompaniate la pian (solistă Adina Alupei) auzindu-se chiar şi un acordeon, semn că s-a „umblat” până şi la partitura muzicală! În treacăt fie spus, nu ştiu de ce trebuia să se cânte în română, franceză, germană, engleză, să se schimbe şi „povestea” lui Danilo, cea originală (chemarea la oaste) fiind mult mai plauzibilă decât pierderea unei sume de bani la jocuri de noroc, care l-a determinat să plece de lângă fata pe care o iubea - totuşi era prinţ şi... nepotul regelui!... Pe de altă parte, s-au creat pauze nefireşti între replici (dar nu din cauza interpreţilor), corul a rămas compact, cam tot timpul aproape în stop-cadru în timpul duetelor sau ariilor sentimentale (niciodată mişcarea „maselor” nu a fost punctul forte al regizorului, ceea ce s-a văzut şi în montarea de la Viena), într-o derulare lipsită de nerv şi strălucire; iar la finalul celor 4 ore de spectacol - mai mult decât o operă wagneriană! -, publicul a aplaudat, pe bună dreptate, interpreţii, reacţionând destul de rezervat la „găselniţele” din text, semn că nu toţi ne situăm la nivelul serialelor submediocre... Evident, admiratorii fideli ai regizorului s-au manifestat entuziast, dar iubitorii genului au plecat dezamăgiţi, constatând ce s-a ales de creaţia lui Lehar, pulverizată printre aglomerări de subiecte şi reacţii „cu de toate”... Chiar nu avem dreptul să ne încărcăm cu o stare de bine. ci trebuie sî fim apăsaţi, cu lacrimi în ochi?!

Ieşenii au stat cam 10 zile la Bucureşti, au repetat intens şi s-au prezentat bine sau chiar foarte bine, în compania oaspeţilor de la Cluj sau din Capitală. S-a muncit mult, iar imediat după reprezentaţia din 4 septembrie au plecat către casă, pregătind adevărata premieră din 9 septembrie. Cum va fi primită la Iaşi... vom vedea.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite