Un pachet de recompense. ICR – În Chinurile României

Propunerile pentru conducerile reprezentanţelor ICR stârnesc controverse în spaţiul public şi nu numai. Înainte de a discuta caracterul controversat al acestor propuneri, să ne amintim încă o dată ce înseamnă Institutul Cultural Român şi de ce a fost înfiinţat.

“Misiunea Institutului Cultural Român este promovarea culturii şi civilizaţiei naţionale în ţară şi în afara ei.” – ne spune chiar regulamentul de funcţionare şi organizare al ICR. Cu alte cuvinte, de activitatea filialelor ICR depinde reprezentarea culturii române în străinătate, aşa cum în ţara noastră, cultura franceză sau cultura spaniolă sunt reprezentate prin intermediul Institutului Francez, respectiv Institutului Cervantes. Să nu uităm că şi Institutul Cultural Român a fost gândit şi creat pentru a urma modelul unor instituţii de referinţă pentru reprezentarea unei culturi în plan internaţional.

Institutul Cultural Român nu trebuie să fie un loc de refugiere pentru rentieri politici. Şi nu este nici o agenţie de turism, care să trimită în vacanţă, prin marile capitale culturale ale lumii, slujitori fideli ai partidelor politice. Acest turism cultural sfidează însuşi scopul şi raţiunea de a exista a acestei instituţii. Care a devenit, de multe ori, indiferent de filială, un pachet de recompense. Faptul că pe unii îi recomandă, vorba scenariilor comediilor româneşti, „vocea şi talentul” de a fi fideli cuiva şi necunoscători în ceva, a devenit noul standard de recrutare a reprezentanţilor ICR. Augustin Buzura  şi cei care l-au continuat au creat FCR şi apoi ICR, după modelul British Council şi al Institutului Goethe. Iar noi îl conducem după modelul Institului Metalurgic sau al REBU. România a fost reprezentată cândva, în plan cultural, printre alţii, de Mircea Eliade la Londra şi Lisabona, Eugen Ionescu la Paris, Lucian Blaga la Varşovia, Berna, Viena şi Praga, Ion Frunzetti la Belgrad şi Virgil Gheorghiu la Zagreb.

Miza Institutului Cultural Român este dincolo de orice nepotism, sinecuri sau aranjament politic. Chiar nu găsim oameni competenţi care să promoveze cultura României în lume, să intre în dialog cu mediile culturale din ţările în care trebuie să ne reprezinte?  

Pe lângă aceste propuneri total neinspirate, ICR se confruntă şi cu alte probleme la fel de grave. Nici până astăzi, la sfârşitul lunii martie, ICR nu a aprobat planul anual pentru 2022. Nu există un plan? Dar ce activităţi pot fi organizate de filialele ICR cu un buget anual de doar 20000-30000 de euro? Un Institut care funcţionează constant la cote de avarie nu poate aduce performanţe şi nu-şi poate îndeplini rolul. Să fii pus în faţa unei asemenea subfinanţări, pe care să o dublezi printr-o conducere stângace pentru gestionarea acestor sume jalnice trădează lipsă de viziune şi imaturitate administrativă.

Avem toate semnele unui colaps iminent al acestei instituţii. De vreme ce nu avem o finanţare care să poată susţine activitatea filialelor şi din moment ce reprezentarea noastră externă a ajuns de multe ori doar un pretext pentru plata unor datorii politice, care mai este raţiunea de a fi Institutului Cultural Român – o instituţie aparent vie, din care pare că a mai rămas doar o clădire. Casa lui Malaxa a devenit un malaxor în care intră şi ies cei care au cultura aşteptării, a anturajului, a adaptării. Profesioniştii ICR şi cultura română sunt cei care au acum de pierdut.