Este reluat la noi, stagiune după stagiune, de aproape un secol şi jumătate; premiera bucureşteană a avut loc la doar câţiva ani după premiera absolută găzduită de Teatrul  La Fenice de la Venezia.

Un spectacol al performanţelor

Spectacolul actual nu stă agăţat exclusiv în performanţa celor trei cântareţi protagonişti! Iată o producţie care nu-şi datorează reuşita exclusiv celor trei artişti performeri deţinători ai rolurilor principale!

 Mai multe aspecte au conlucrat la reuşita acestui important spectacol verdian, moment ce a marcat – în ultimele zile ale lunii trecute -  redeschiderea sediului renovat al Operei bucureştene. Mă refer în primul rând la regia, la mişcarea scenică datorate englezului Paul Curran, la scenografia bogată dar aerisită, gandită de irlandezul Garry McCann. Am de asemenea în vedere cele două importante ansambluri ale instituţiei; mă refer la corul Operei bucureştene, minunatul ansamblu condus de minunatul maestru, de octogenarul Stelian Olariu, dar şi la ansamblul orchestral al instituţiei condus de această dată de foarte tânărul maestru, de englezul Alexander Prior.

Se poate spune că spectacolul este important prin datele care îl structurează; este un spectacol în bună parte coerent.

Tentaţia actualizărilor posibile

In ciuda tentaţiilor privind actualizarea momentelor dramei,  relaţiile dintre caractere nu au fost modificate; ar fi fost greu de imaginat acest lucru! Mentalităţile mediului aristocratic francez din deceniile de mijloc ale secolului al XIX-lea, în ce priveşte relaţiile de familie, cele sociale, aşa cum apar acestea la Alexandre Dumas-fiul, erau stricte.

Depăşirea epocii este evidentă dar nu şocantă. Ne aflăm într-un agreabil şi opulent cadru aristocratic, în parte Belle Époque, cadru în care apariţia primelor telefoane ale timpului este firească în proximitatea unui pian la fel de alb, plasat la baza somptuoasei scări pe care coboară invitaţii petrecerii din primul act. Ar fi imaginat regizorul faptul că petrecerea are loc la demisolul luxosului palat ?! Oare? Pe parcursul preludiului operei actualizarea este împinsă mai departe; cortina se deschide asupra momentului în care, într-o încăpere obscură Violettei i se face o transfuzie, episod ce rezonează cu finalul tragic al dramei.

 Există destule amalgamări stilistice justificate şi altele mai puţin motivate. Firească în acest context composit este apariţia Violettei Valéry în ţinută de interior, în pantaloni, în „casa de la ţară”; gândul te poate îndrepta - cu un secol în urmă? -  către perioada începuturilor feminismului de mijloc de secol XIX, la celebra în epocă Geoge Sand, originala publicistă franceză remarcată de Balzac, prietena lui Frédéric Chopin. In plus, două momente – aş spune de voie de nevoie „lipite” -  de Verdi, în finalul actului al 3-lea, dansul gitan şi defilarea toreadorilor, sunt agreabil rezolvate prin antrenarea scenică a întregului ansamblu… într-o scenă imaginată a fi una de adevarată orgie. Mai mult decât atât, este evidentă intenţia regizorală – în  bună măsură reuşită - ca membrii corului să devină personaje individualizate.

O distribuţie intens aplaudată

Am audiat prima distribuţie în al treilea spectacol al producţiei. Soprana Aurelia Florian în rolul Violettei, tenorul Ioan Hotea în rolul Alfredo, bas-baritonul Ionuţ Pascu în rolul tatălui, al lui Giorgio Germont, sunt artişti cu importantă experienţă vocală şi scenică; …în ţară, peste hotare. In cazul primilor doi, demarajul scenic al aparatului vocal a fost lent, a fost făcut prudent, s-a realizat treptat.

Tânăra soprană Aurelia Florian urcă pas cu pas, urcă sigur, treptele ascensiunii profesionale. A beneficiat de îndrumările sopraneii Mariana Nicolesco în cadrul cursurilor Universităţii Transilvania de la Braşov. Şi-a făcut debutul pe câteva dintre scenele internaţionale importante ale teatrului liric, la München, la Berlin la Deutsche Oper,la Tel Aviv, la Varşovia…

Ştie să-şi dozeze resursele pe durata acestui mare spectacol care este opera Traviata; chiar de la început, în primul act, are de susţinut una dintre cele mai dificile, mai complexe şi mai frumoase arii ale întregului repertoriu verdian. Este momentul în care, sub imperiul emoţiilor începutului de spectacol, o anume rigiditate, o anume şarjă privind consistenţa timbrală, privind siguranţa sunetului, a emisiei, a marcat lipsa de maleabilitate, de strălucire a glasului; …dar nu i-a afectat stabilitatea în registrul supra-acut, în celebra arie  È strano… Sempre libera. Scenele actelor următoare, finalul, au adus o altă realitate; de această dată Florian dezvoltă o frazare expresivă, o sensibilitate emoţionantă susţinută de deplina stăpânire a aparatului vocal, de un joc actoricesc cu totul credibil; este condiţia capabilă a îmbogăţi expresia vocală cu nuanţe dinamice a căror transparenţe, a căror filaje ţin de intimitatea unei trăiri ce aduce marea despărţire… în aria „Addio del passato”. Duetul final în compania lui Alfredo a fost susţinut cu răscolitoare emoţie.

Tenorul Ion Hotea construieşte cu totul pertinent personajul tânărului îndrăgostit aflat la prima mare iubire, o iubire pătimaşă, spulberată tragic. In spectacolul la care mă refer, vocea de tenor liric a domniei sale nu şi-a dezvăluit valorile reale, situaţie marcată de o sesizabilă şi aproape permanentă crispare în registrul acut. Dispune o autentică voce de tenor liric insuficient pusă în valoare în acest spectacol, în acea seară; …cu excepţia, desigur, a unor momente notabile, spre exemplu a celebrei arii  De’miei bollenti spiriti, susţinută cu nobilă dezinvoltură slujită de un temperament artistic ardent, temperament atent controlat ce condiţionează o clară frazare a cântului; pe bună dreptate este urmărită linia tradiţională dar vie privind construcţia acestei arii. Cu un an în urmă a cucerit laurii prestigioasei distincţii Le Grand Prix de l’Opéra oferit de prima scenă lirică bucureşteană. A fost o fereastră deschisă către marile scene lirice europene. In acest an a debutat la Paris la Opera Bastille; a colaborat cu Placido Domingo în două spectacole la Theater an der Wien.

În rolul Germont - tatăl, bas-baritonul Ionuţ Pascu defineşte un caracter; cu vădită implicare construieşte un personaj. Dispune de o remarcabilă experienţă scenică şi vocală, aspect ce-i asigură o deplină siguranţă în realizarea cunoscutului personaj, şeful de familie tradiţionalist care hotărăşte destinele copiilor săi. Impecabil realizată în construcţia de ansamblu, celebra arie Di Provenza il mar, il suol dovedeşte în egală măsură ameliorarea registrului acut al vocii. In mod cert, cultura actoricească, maturitatea glasului, definesc personalitatea maestrului deplin stăpân al mijloacelor artei sale. Sunt motive pentru care Opera din Tel Aviv, spre exemplu, apelează în mod frecvent la domnia sa.

Orchestra?                                                                

A etalat sonorităţi clare asupra cărora s-a lucrat cu atenţie. Strădania profesională a tânărului, a energicului dirijor Alexander Prior a fost în parte salutară. Temperamentul dinamic, gustul contrastelor puternice l-au determinat în destule momente să se depărteze de indicaţiile de mişcare ce aparţin tradiţiei, unele impuse de Verdi însuşi.

Importantă este, de asemenea, noua înfăţişare a Operei bucureştene.             

Placajul de lemn - pardoseala sălii, interiorul lojilor, al fosei ansamblului orchestral - a înlocuit mocheta textilă, draperiile care absorbeau sonorităţile; …augmentând efortul vocal al cântăreţilor; se poate induce sentimentul concret al cutiei de rezonanţă. Intenţionez să cred că acustica a fost îmbunătăţită. Mai multe audiţii îmi vor fi necesare pentru a avea un punct de vedere. Dar se poate vorbi de o senzaţie bine-venită de prospeţime, de curăţenie; …în sala de spectacol, în spaţiile destinate publicului. După coerentul spectacol Rigoletto, după nereuşita scenică a spectacolului Tosca, actuala producţie Traviata aduce un început mai mult decât promiţător pentru noua stagiune. Vom fi atenţi!

Materialul a apărut iniţial în revista „România Literară”.