într-o sâmbătă, 28 Mai, la Opera Naţională Bucureşti

Giuseppe Verdi: Rigoletto

Regia: Stephen Barlow; scenografia: Yannis Thavoris; lighting design: Warren Letton; coregrafia: Victoria Newlyn

Lucian Petrean (Rigoletto), Veronica Anuşca (Gilda), Jenish Ysmanov (Ducele), Alin Anca (Sparafucile), Sorana Negrea (Maddalena), Andrei Lazăr (Borsa), Daniel Filipescu (Contele Ceprano), Daniel Pop (Marullo), Sidonia Nica (Giovanna), Filip Panait (Monterone), Andreea Novac (Contesa Ceprano), Cristina Eremia (Pajul), Adrian Streza (Uşierul)

Dirijor: David Crescenzi, maestru de cor: Daniel Jinga

Orchestra şi Corul Operei Naţionale Bucureşti

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Translaţia temporală a acţiunii din evul mediu în epoca prohibiţiei funcţionează ireproşabil, păstrând intacte relaţiile feudale dintre personaje: Ducele devine un boss mafiot (la premieră, tenorii din cele două distribuţii erau raşi în cap şi trimiteau evident la Al Capone), iar Rigoletto e o coadă de topor a sa, deţinătorul unui bar ilegal, camuflat sub o firmă de pompe funebre. De aici încolo, Marullo & Co nu sunt altceva decât restul clanului, iar faptul că în final, tot ei îl omoară şi pe Rigoletto nu mai miră pe nimeni.

Muzica n-a fost nici pe departe la înălţimea punerii în scenă, iar reluarea spectacolului după aproape patru ani de la ultima reprezentaţie a părut să stea sub semnul ironiei destinului. Mai întâi a anulat Ştefan Pop, tenorul care urma să cânte rolul Ducelui de Mantua, înlocuit cu Jenish Ysmanov, fără ca ONB să anunţe explicit schimbarea de distribuţie, substituţia făcându-se pe cât de discret, pe atât de rapid în toate materialele publicitare. La preţuri de 400 RON pentru biletele din stal, acest tip de PR, sau, mai degrabă, absenţa lui a dezamăgit pe unii spectatori, care au şi renunţat să mai vină la spectacol, deşi anulări de ultim moment se întâmplă în orice teatru de operă din lume. Nici o prezentare a noului tenor, nici un anunţ, nici o explicaţie, nici o urare de succes înlocuitorului. S-a dovedit că ar fi avut nevoie.

Spectacolul a început cum nu se poate mai rău, orchestra şi tenorul decalându-se atât de tare, încât muzica a fost la un pas să se oprească în scena petrecerii/orgiei din primul act. Afară ploua, iar în ultimul act, mesajele RO Alert au început să zbârnâie în toată sala, anunţând ploi diluviene, chiar în momentul în care Sparafucile exclama: La tempesta è vicina! E ironic, dar în acelaşi timp, incidentul a revelat şi dimensiunea enormă a nerespectării solicitării teatrului ca spectatorii să-şi închidă telefoanele în timpul spectacolului, nu doar să le comute pe modul mute. Restul actului trei a continuat cu participarea muzicală a telefoanelor, într-un contrapunct uneori eşuat, alteori teribil de nimerit, completând simultan, nemilos şi greşit, partitura lui Verdi.

Lucian Petrean a fost vedeta serii, ceea ce spune multe, în primul rând că n-a fost un triumf. Rigoletto al său rămâne truculent, în ciuda eforturilor vizibile ale baritonului de a-şi nuanţa interpretarea, încercând să-şi tempereze stilul stentorian obişnuit şi să scoată personajul din liniaritate. Problema este că nuanţele lui n-au avut o logică clară, spre deosebire de Verdi, care o sugerează destul de limpede, din moment ce atâţia baritoni mari au observat-o: tonul patern şi duios al duetului cu Gilda (Figlia! Mio padre!), imploraţia umilitoare către Marullo din Cortigiani, durerea din Ah! Solo per me l’infamia (pentru simplul fapt că lacrimile unei fete răpite şi seduse ar trebui să devină hohotul de plâns interior al tatălui ei, mai ales la nişte italieni, care au chiar proverbe despre asta, ireproductibile aici). Totuşi, baritonul s-a abţinut să forţeze până la finalul duetului cu Gilda din actul doi, iar atunci când a făcut-o (în Si vendetta, tremenda vendetta) a declanşat aplauze şi ovaţii. Pe de altă parte, admir faptul că Lucian Petrean abordează rolul bufonului în ambele spectacole cu Rigoletto, în două zile consecutive. Nu e puţin lucru.

Citeşte continuarea articolului, inclusiv cu impresiile de la spectacolul de Duminică, 29 Mai, pe blogul Despre Opera.