Dar, de această dată, este vorba de o cultură de o calitate cu totul specială; de un conţinut aparte. Iar afluxul publicului este cu totul impresionant, este de-a dreptul covârşitor.  

Un sfârşit de săptămână în compania uneia dintre marile colective simfonice ale lumii muzicale actuale, se constituie într-o experienţă pe care nu poţi decât să ţi-o doreşti şi în Europa.

Menţionam anterior faptul că în luna iulie, spre exemplu, maestrul Andris Nelsons, conducătorul artistic, dirijorul principal al B.S.O., a susţinut aici, la Tanglewood, nu mai puţin de treisprezece programe diferite susţinute în compania acestui minunat colectiv simfonic. Două sau trei concerte oferite săptămânal, un auditoriu numeros, greu de imaginat, de până la şaisprezece mii de melomani dispuşi atât în faţa orchestrei, aproximativ cinci mii de locuri, cât şi în perimetrul generos al unui extins spaţiu verde; un spaţiu de socializare în cadrul grupurilor de famile, de prieteni, un spaţiu în care ambientul sonor este acela al muzicii simfonice.

Să nu bănuim faptul că intrarea ar fi liberă. Dimpotrivă! Evident, locurile dispuse în stal costă mai mult. Cele câteva mii, dispuse pe gazon, sunt ocupate preferenţial cu scaune şi mese pliante cărora li se alătură, eventual, coşurile cu merinde; un fel de pick nick – să-l numim quasi simfonic ! - la iarba verde. Până departe, sunetul amplificat se propagă fără urmă de distorsiuni.

În aceste condiţii am audiat cu interes special  Missa da Requiem de Giseppe Verdi, celebru opus vocal-simfonic susţinut cu participarea – trebuie să recunosc inegală -  a unui cunoscut grup solistic; vocea cea mai potrivită în rol s-a dovedit a fi fost cea a mezzosopranei Oksana Volkova din Belarus, aflată în debut în stagiunile de la Tanglewood; dinpotrivă, soprana Kristine Opolais, un artist ce se bucură de o extinsă circulaţie în marile teatre de operă ale lumii actuale, se pare că n-a fost în cea mai bună formă vocală; la fel şi tenorul Johnatan Tetelman, originar din Chile, artist aflat în importantă ascensiune, a etalat un registru acut de strangulată sonoritate; potrivit specificului rolului s-a dovedit a fi fost evoluţia bas-baritonul american de culoare, Ryan Speedo Green, o voce deloc amplă dar de important potenţial timbral util datelor partiturii. Impresionantă a fost participarea formaţiei corale, un inimos grup de voluntari ce compun de mai multe decenii Tanglewood Festival Chorus, un organism coerent format de maestrul James Burton, formaţie ce se alătură cu succes celebrei B.S.O.

Tânărul Nelsons, eminent şef de orchestră originar din Lituania, continuă o valoroasă tradiţie de familie. Determină evoluţii simfonice echilibrate, bine structurate, susţinute de o inteligenţă muzicală activă, sensibil condiţionată. Contemplând – acesta este termenul potrivit - sonoritatea colectivul simfonic, marele şoc îl oferă grupul alămurilor... ; o sonoritate a cărei puritate pare a fi fost ireală; căci – pe parcursul unor repetiţii separate, pe partide - acordajul se echilibrează în baza spectrului sonor al armonicelor! Aprecieri similare pot fi făcute şi la adresa corzilor sau urmărind maleabilitatea timbrală a suflătorilor de lemn. Este de observat, întregul concert s-a bucurat de asistenţa financiară a unei familii cu disponibilităţi speciale; numele acesteia fiind marcat pe frontispiciul afişului.

Cu numai o zi mai târziu în compania aceluiaşi colectiv simfonic, a aceluiaşi şef de orchestră, am urmărit una dintre simfoniile cele mai puţin audiate, mai puţin programate ale lui Beethoven, anume Simfonia a IV-a, în si bemol major, de asemenea Dansul celor şapte văluri din opera Salomea de Richard Strauss; punctul central al concertului l-a reprezentat evoluţia absolut spectaculoasă a trompetistului Hakan Hardenberger, pe parcursul unei prime audiţii absolute, anume Concertul sugestiv intitulat  Aerial; organizat în trei secţiuni, lucrarea aparţine compozitorului american actual HK Gruber, prezent în sală cu ocazia acestui special moment.

Greu de apreciat dacă publicul a apreciat prioritar evoluţia solistică spectaculoasă, în adevăr fabuloasă, sau lucrarea în sine. Sau pe amândouă! Nu pot să nu observ faptul că publicul obişnuit de concert apreciază cu vădit entuziasm creaţia compozitorilor americani; şi nu doar pe aceea a marilor autori cum sunt George Gershwin sau Aaron Copland, prezenţi şi aceştia în programele curente ale festivalului.

Ce am mai putut audia pe parcursul acelui ofertant sfârşit de săptămână? Evident, nu a putut fi evitată, în imediata apropiere, cunoscuta  Seiji Ozawa Hall, o superbă incintă acustică construită integral din lemn şi destinată zonei camerale a muzicii; este un veritabil monument dedicat personalităţii marelui dirijor cel care, cu decenii în urmă, a condus B.S.O. Am putut audia evoluţia ansamblurilor de tineret, ale studenţilor care participă în cadrul cursurilor speciale destinate tinerilor muzicieni. Căci această componentă constituie un aspect foarte important al Festivalului; a fost un concert-audiţie de clasă de lucru, lucrări de o mare diversitate aparţinând unor zone stilistice variate, muzică pentru două şi trei piane, semnată de Maurice Ravel, de Henri Dutilleux sau Gyorgy Kurtag, celebrul Cvintet cu două viole de Antonin Dvorak, dar şi ciclul romanţelor pentru voci înalte, lucrări pe care Dmitri Şostakovici le-a scris pe versuri de Alexandr Blok, ultima creaţe a compozitorului rus.

Au mai fost prezente în program lucrări ale unor compozitori americani, mai tânărul Andrew Haig, mai vârstnica Joan Tower. Este de menţionat, în partea opusă scenei, unul dintre pereţii sălii de concert se deschide complet către marele parc din perspectiva căruia publicul care a preferat să rămână în afara sălii, a putut urmări, totuşi, performanţa tinerilor muzicieni.

Într-adevăr, muzica – o voi numi – academică constituie o coponentă importantă a vieţii sociale a americanului de rând; prioritar pe parcursul stagiunilor de vară, unele dintre marile colective simfonice - societăţi susţinute integral în baza iniţiativelor particulare - îşi continuă activitatea până spre sfârşitul lunii august. Este adevărat, unii dintre instrumentişti pleacă în vacanţă. Sunt invitaţi alţii cel puţin la fel de valoroşi ca şi titularii. Concurenţa este acerbă. Când un loc se scoate la concurs, numărul candidaţilor nu scade niciodată sub o sută! ...în cazul marilor orchestre americane; care nu sunt multe!

Cine a mai putut fi audiat aici la Tanglewood în aceste săptămâni ale sezonului estival? Dintre numele cunoscute publicului european, sunt de menţionat violoncelistul Gautier Capuçon, violoniştii Hilary Hahn şi Pinchaz Zukerman, pianiştii Emanuel Ax, Yefim Bronfman, Nikolai Lugansky şi foarte tânărul pianist polono-canadian Jan Lisiecki; de asemenea Orchestra Veneţiană Barocă...

În afara unui public fidel, de cunoscători ai actului artistic, este greu de apreciat câţi dintre spectatorii-auditori ai acestui imens flux de melomani, pătrund cu anume pertinenţă ceea ce se cântă. Important este că se simt bine în acest mediu cultural artistic, în acest ambient sonor elevat în care utilul îşi poate da mâna cu plăcutul.

În chip absolut simbolic – se poate vorbi de o tradiţie urmată neclintit – ultimul concert susţinut în zilele următoare, în data de 25 august, va cuprinde Simfonia a IX-a, în re minor de Beethoven, realizată sub conducerea dirijorului Giancarlo Guerrero. Iar deschiderea concertului este rezervată corului instituţiei în formaţie a capella, care va intona lucrarea lui Arnold Schoengerg, Pace pe pământ.

O coincidenţă? Poate. În ultima zi a lunii august, la Bucureşti, ediţia din acest an a Festivalului Enescu se deschide tot cu simfonia beethoveniana în re minor. Semnificaţia acestor reluări nu este însă întâmplătoare!

În mod cert, an după an, de aproape un secol, aici la Tanglewood, concertele marelui sezon estival nu se adresează prioritar publicului de cunoscători ci marelui public, cel care de mai multe ori pe săptămână, soseşte aici, dese ori de la zeci de kilometri distanţă, la marea întâlnire cu muzica.

Materialul a apărut anterior în revista „România Literară“.