Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Cu Oedipe în regia Valentinei Carrasco, în anticiparea premierei de la Covent Garden a lui Enescu, apoi cu Così fan tutte al lui John Fulljames, şi cu acel magnific Manon, cântecul de lebădă al baletului lui Johan Kobborg (pe lângă DSCH/The Dream şi cele două Tripticuri), pentru ca, în final, acest Fidelio să încheie o epocă incredibil de cosmopolită şi de modernă pentru Opera Naţională.

Graham Vick a prezentat conceptul producţiei sale cu o săptămână înainte de declanşarea evenimentelor dramatice de la Operă, din ultimele luni. Nimeni nu ar fi bănuit atunci cât va fi de vizionar.

Graham Vick a avut dreptate...

... atunci când a preferat o translatare a acţiunii libretului din Spania secolului XVIII într-o perioadă modernă, nedefinită. Prea multă vreme opera lui Beethoven a fost victima politizării. Istoria deţinutului politic este ciclică. Finalul fericit al eliberării lui tentează orice ideologie, în timp ce eroismul soţiei care se travesteşte pentru a se angaja la închisoarea unde este captiv a creat mituri. Evitând plasarea într-un context clar, Vick a făcut ca acest Fidelio să fie al tuturor. Şi al publicului matur, care asociază represiunea politică unei forme de totalitarism (fascism, nazim, comunism), dar şi al celui tânăr, care descoperă azi puterea protestului într-o democraţie (mişcări ecologiste, cauze umanitare, drepturile omului). Astfel, uşile de la intrarea principală a Operei, blocate cu oameni înlănţuiţi sau cu lacăte, în faţa cărora manifestau tineri cu lozinci cerând imperativ „Respect!”, păreau, pentru mulţi iubitori de operă, o prelungire a tensiunilor din instituţie. Iar Florestan putea fi oricine: Vasile Paraschiv sau Paul Goma? Da, pentru cei care ştiu cine sunt aceşti oameni. Johan Kobborg? Cu siguranţă că da, chiar dacă „ceilalţi” l-ar putea vedea pe Vlad Alexandrescu în această postură. Şi, de ce nu?, ar putea fi chiar Răzvan Dincă.

Citiţi continuarea articolului pe blogul Despre Opera.