Unul dintre iniţiatorii festivalului este violoncelistul Jan Vogler, un muzician născut la Berlin, în Germania comunistă, în 1964, actualmente cu viaţa împărţită între Germania şi Statele Unite ale Americii, experienţa sa americană fiind de altfel extrem de importantă şi revelatoare pentru statura lui artistică: Jan Vogler a fost solist al unor prestigioase orchestre printre care Filarmonica din New York şi ansamblurile simfonice din Boston, Chicago, Pittsburgh.

Într-un interviu, Jan Vogler îmi mărturisea că a iniţiat festivalul de la Moritzburg din dorinţa de a face ceva pentru ţara lui natală abia ieşită din comunism. Într-un spaţiu deosebit de ofertant, el şi-a adus prietenii pentru a face muzică împreună: timp de două săptămâni, în luna august, nume foarte cunoscute de pe scenele europene şi americane locuiesc împreună în acelaşi hotel, repetă şi dau concerte, spre deliciul publicului care nu de puţine ori vine de la sute de kilometri distanţă pentru a-i asculta. După 20 ani de existenţă, se poate vorbi deja despre un festival matur, care s-a impus drept unul dintre evenimentele importante din Germania, care se desfăşoară pe un spaţiu mult mai amplu – concerte la Moritzburg la castel, dar şi la Biserica evanghelică, dar şi la Dresda sau Proschwitz. Iar festivalul are prieteni importanţi: ministrul de interne al Germaniei, Thomas de Maiziere, este unul dintre curatori, iar Vokswagen, principalul sponsor. Anul acesta, patron al festivalului a fost Simonetta Sommaruga, actualul ministru elveţian al Justiţiei şi Poliţiei, o alegere potrivită, având în vedere că Simonetta Sommaruga a studiat pianul înainte de a se orienta spre o carieră politică.

Am avut ocazia să dialoghez cu Simonetta Sommaruga în cadrul unui interviu acordat pentru Radio România Muzical. Iată câteva declaraţii: „Am fost muzician, am cântat la pian şi cred că muzica şi politica au multe lucruri în comun: să ştii să asculţi o persoană, să ştii să-i asculţi pe ceilalţi, cred că este foarte important în politică şi poţi învăţa acest lucru făcând muzică.

Poate fi muzica o soluţie pentru probleme cu care se confruntă lumea acum?

Nu, nu este rolul muzicii să rezolve probleme, dar ceea ce văd şi simt este că muzica poate crea conexiuni, o înţelegere comună între oameni foarte diferiţi ca limbă, naţionalitate, cultură. Toţi aceştia se pot înţelege prin muzică şi în acest sens cred că muzica este foarte importantă, mai ales în aceste timpuri când avem atâtea conflicte. Dacă aduci oameni tineri împreună pentru a face muzică, cred că este o formă de a aduce pace, dar acest lucru nu poate rezolva problemele politice pe care le avem astăzi.

Cântaţi încă la pian?

Da. Cânt Bach şi Chopin. Cred că în muzica lui Bach este totul, cu Bach mă simt acasă.”

Simonetta Sommaruga, Thomas de Maiziere şi directorul fabricii Volkswagen din Dresda au vorbit şi pe scena unde a avut loc concertul de deschidere a festivalului de la Moritzburg, o scenă ad-hoc instalată în interiorul fabricii de sticlă Wokswagen din Dresda. Poate părea ciudat, dar o fabrică de maşini complet automatizată chiar a fost un spaţiu primitor pentru un concert de muzică clasică. E adevărat, deocamdată acolo nu se mai produc efectiv maşini, dar se pare că producţia se va relua din toamnă.

Şi mi s-a părut şi un exemplu bun că nişte oameni politici importanţi cunoaşteau într-adevăr detalii despre muzica clasică, descoperite dintr-o pură pasiune; când au auzit că vin din România, imediat au orientat discuţia către George Enescu, Dinu Lipatti şi Radu Lupu (iată cât sunt de importante aceste nume într-un asemenea mediu...). Cu câţiva ani înainte, Jan Vogler mă prezentase oaspeţilor de la Moritzburg spunând că sunt importantă pentru că vin din ţara lui Enescu, aşa că acum l-am întrebat de ce a făcut această afirmaţie. Iată răspunsul lui:

„Enescu a fost un muzician care şi-a construit cu adevărat un stil foarte personal de a face muzică şi de a compune. Zilele trecute am vorbit despre Cvintetul de Enescu pe care l-am cântat aici, a fost una dintre cele mai dificile piese pe care le-am cântat vreodată – după masa de seară, muzicienii reveneau la studiu şi repetau până la 2 dimineaţa şi aceasta nu doar pentru că lucrarea era atât de dificilă, ci pentru că este şi atât de frumoasă. Artiştilor le-a plăcut atât de mult, că şi-au dorit să facă tot ce au putut mai bine.

Cred de asemenea despre Enescu că este unul dintre compozitorii europeni care au reuşit să aducă stilul secolului al XIX-lea către modernitatea secolului XX, într-un mod foarte personal, la fel de important precum realizările lui Kodaly, Bartok. Enescu a făcut pentru România ce au făcut Kodaly şi Bartok pentru Ungaria – să dezvolte muzica propriei ţări şi să o deschidă către lume.

Cvintetul de Enescu este una dintre acele lucrări care se cântă la festivaluri importante, toată lumea vrea să înţeleagă muzica: o lucrare foarte complicată, dar foarte frumoasă”.

Concertul de deschidere a Festivalului de la Moritzburg a fost pentru mine un prilej de a asculta Orchestra Academiei festivalului, alcătuită din tineri muzicieni; anul trecut, orchestra Academiei l-a avut dirijor asistent pe Roman Baltag, născut în Republica Moldova, dar cu studii la Bucureşti. Anual, câteva sute de tineri muzicieni aplică pentru a participa la cursurile academiei, însemnând o săptămână de stagiu în orchestră, urmată de concerte; Jan Vogler amintea într-un interviu că tineri care în urmă cu câţiva ani erau parte a orchestrei Academiei, acum sunt concertmaeştri la orchestre de calibru precum Filarmonica din Berlin sau cea Orchestra Teatrului Metropolitan din New York.

În 6 august 2016, dirijorul orchestrei a fost spaniolul Joseph Caballe Domenech, iar solişti, violoncelistul Jan Vogler şi violonistul american de 26 ani Benjamin Beilman, acesta din urmă, un muzician pe care nu-l cunoşteam, dar care a impresionat prin virtuozitatea şi sensibilitatea sa. În program: Uvertura operei Bărbierul din Sevilla de Gioachino Rossini, Dublul concert pentru vioară, violoncel şi orchestră de Johannes Brahms şi Simfonia a IV- a de Robert Schumann. O seară de 6 august strălucitoare datorită impetuozităţii şi prospeţimii acestei orchestre alcătuite din tineri veniţi din mai toate colţurile lumii, un debut de bun august pentru Festivalul de la Moritzburg, ce urma a se încheia pe 21 august.

A doua zi, pe 7 august, am participat la picnicul cu muzică de la Castelul Proschwitz, un concept pe care nu l-am întâlnit în România: într-o dimineaţă de duminică, sute de oameni s-au strâns pe peluza castelului, cu coşuri de picnic, pături şi pălării de soare, pentru a asculta muzică clasică, dar şi pentru a socializa, a bea un vin bun, a lua o gustare. Evident, totul într-o atmosferă foarte decentă.

Tineri muzicieni participanţi la Academia festivalului de la Moritzburg au întreţinut atmosfera, cu un program întins pe două ore şi jumătate cu două pauze: opusuri camerale consacrate, dar şi muzică contemporană judicios aleasă.

Iată un mod interesant de a pune în lumină un monument istoric cum este Castelul de la Proschwitz, cu o istorie care ne sună cunoscut: „Castelul a fost construit în anul 1703, pe ruinele unei clădiri mai vechi, distruse în timpul războiului de 30 ani, adică în 1648. A fost expropiat în 1945 şi a fost folosit ca spital şi apoi ca azil pentru copii cu probleme psihice. Când a revenit familiei, în 1996, era încă o şcoală pentru copii cu handicap mental, dar am stabilit cu primăria că pot rămâne aici cât timp este necesar. În 2000 s-au mutat; atunci a trebuit să găsim modalităţi de a revitaliza castelul”, mi-a mărturisit Georg Prinz zur Lippe, proprietarul de la Proschwitz. Un prinţ de profesie inginer agronom, care acum are în grijă nu doar castelul, ci şi via de la Proschwitz, acolo unde, îmi spunea el, are şi angajaţi români de care este foarte mândru.

O lecţie de învăţat după experienţa la festivalul de la Moritzburg? Reţin cuvintele lui Jan Vogler:  „Cultura este total subestimată. Oricine care ştie ce efect are muzica asupra oamenilor îşi dă seama de acest lucru. Cred că educaţia şi cultura sunt singurele instrumente prin care poţi dezvolta lumea. Mulţi ştiu asta, dar interesele economice au fost prioritare în ultimul timp. Din păcate, noi, ca muzicieni, nu putem să atragem acestui aspect într-un mod foarte făţiş, dar putem să-i aducem pe oameni împreună şi să vedem efectul pe care-l realizăm astfel.”