Un „Falstaff” de la mall

Artiştii primesc ovaţiile publicului după spectacolul „Falstaff”, la ONB

De multă vreme, aproape orice nouă producţie oferită publicului la Opera Naţională Bucureşti generează reacţii extrem de amalgamate, întrebări fără răspuns şi comentarii aprinse, în special dacă este vorba despre creaţii ale genului liric, aşa cum s-a petrecut, spre exemplu, în urmă cu ani, la „Trubadurul” regizat de Hausvater, la „Flautul fermecat” în regia pe atunci debutantului-tânără speranţă Ioan-Răzvan Dincă

 , iar mai recent la Tosca preluată de la Volksoper Viena.

Şi de fiecare dată s-a dorit, în primul rând, din punctul de vedere al conducerii teatrului, o „lovitură de imagine” sau, eventual, o încercare de apropiere a unor regizori din zona teatrului de specificul operei. Se pare că intenţia de a „bifa” invitarea unor „nume” rămâne o prioritate, dovadă fiind aducerea unei montări vieneze - chiar dacă se ştia că a provocat un imens scandal la premieră, retrasă (acolo) după doar câteva reprezentaţii -, apoi numirea balerinului Johan Kobborg la conducerea departamentului coregrafic al ONB, după încheierea activităţii sale solistice la Covent Garden - Londra, „spaţiul” britanic dovedindu-se deosebit de atractiv în acest sens, pentru că şi Stephen Barlow a sosit (fie şi din Australia) la Bucureşti pentru a pune în scenă Rigoletto, şi Paul Curran pentru Traviata, iar acum, un nume arhicunoscut - Graham Vick - s-a aflat la noi, timp de două luni, lucrând o altă celebră creaţie verdiană - Falstaff. De ce s-a optat pentru această partitură, desigur superbă, „dând bine” pe afişul oricărui teatru liric, rămâne o (altă) întrebare retorică, ştiut fiind că nu se numără printre preferinţele melomanilor, că sunt necesare glasuri performante şi mai ales că nici în... secolul trecut, când beneficia de distribuţii de elită, nu s-a bucurat de un succes constant, readucându-se pe afişul Operei doar când şi când, în serii scurte, pentru că numărul spectatorilor se „dilua” de la o seară la alta.

Şi totuşi, se pare că dorinţa de a avea în repertoriu un asemenea titlu a prevalat sau poate că însuşi Graham Vick a propus această ultimă operă verdiană, astfel încât, în 19 februarie, o sală plină (câteva loji goale, câteva locuri libere în stal) a urmărit, după mai bine de un deceniu, Falstaff într-o nouă montare, curiozitatea fiind cu atât mai mare cu cât se auziseră tot felul de lucruri, care de care mai surprinzătoare; iar melomanii şi cei de specialitate s-au tot întrebat cum se va rezolva partitura în condiţiile unei distribuţii cel puţin discutabile, cu prea puţine voci de calitate şi, oricum, fără solişti cu real talent scenic sau cu o ştiinţă a interpretării, a reliefării sensurilor subtile cuprinse în text şi în muzică.

Asistând la premieră, am avut impresia că, probabil, reputatul regizor şi-a dorit demult să monteze opera într-o viziune foarte „personală” şi, cum nu şi-a permis să rişte pe o scenă de prestigiu, a văzut în invitarea sa la ONB o oportunitate nesperată. Am urmărit, în timp, numeroase montări ciudate, avangardiste, şocante sau aberante, în mari teatre din lume, dar parcă totuşi nu tratau chiar atât de „jos” o creaţie de referinţă... Este adevărat că, spre exemplu, la Volksoper Viena, pe cortineta de la Voievodul ţiganilor apăreau portretul împărătesei Maria Theresa şi... un purcel roz, ceea ce a declanşat un imens scandal în presă şi nu numai... Dar în acea operetă chiar era vorba (şi) despre... un porcar... Bănuiesc însă că Graham Vick a vrut să se amuze şi să transfere istoria nobilului Sir John Falstaff într-o poveste din ziua de azi, cu un personaj falit şi decăzut sub toate aspectele, fără a se mai raporta în vreun fel la ideea shakespeareană a eroului care, pe lângă fanfaronadă, are (ar trebui să aibă) şi sensibilitate şi o filosofie de viaţă exprimată  în replicile sale, regăsite şi în libretul operei verdiene, dar ignorate total de regizor şi, implicit, de solişti.

În primul tablou, un „poster” enorm (ca o carte poştală) înfăţişând castelul Windsor, localizează un posibil hotel din acel oraş în care se petrece acţiunea, cu o piscină în dreapta, alături o toaletă ecologică (ambele albastre), un cerb (sugerând fie „coarnele” pe care Falstaff ar vrea să le pună unor soţi precum Ford, fie simbolul „pădurii Vânătorului” din final), un purcel îmbrăcat în verdeaţă (să fie variantă a... piticului de grădină?...), o bancă pe care stă sau lângă care doarme eroul principal, în plan secund pungi (albastre) de plastic pline cu sticle goale, iar suspendat, un nor ce seamănă teribil cu... un posterior (alb) uriaş.

Într-un costum negru şi o cămaşă relativ albă, neglijent până la... „uitarea” şliţului deschis (ceea ce deja coboară, încă de la început, nivelul de exprimare... artistică), Falstaff se scarpină fără jenă, stă alături de Bardolfo şi Pistola, mai curând angajaţi ai hotelului după livreaua roşie şi pantalonul negru cu „vipuşcă”, decât servitorii lui (aşa cum i-a imaginat Shakespeare), iar Dr. Caius, într-un impecabil costum „de podium”, cu un buchet de trandafiri roşii, apare precipitat şi enervat că fiica lui Ford nu-l vrea de soţ, plecând după un scurt dialog cu Falstaff. Următorul tablou se petrece, se pare, tot în zona hotelului, dintr-o elegantă limuzină de ultim „răcnet” (evident... albastru-închis) coboară, venind de la „shopping”, Alice, Mag Page şi Nanetta, îmbrăcate cochet, în veşminte lejere, viu colorate, în timp ce Mrs. Quickly, părând o secretară „sobră”, în taior negru „reglementar”, le aşteaptă respectuos în lateral, pentru ca apoi să citească scrisorile identice trimise de Sir John şi să pună la cale farsa prin care să-l atragă în cursă. De la piscină vine Fenton, angajat al hotelului, în tricou roşu (pe care scrie „Pool Boy”), bermude şi şlapi, „iubindu-se” cu Nanetta chiar în mijlocul drumului, apoi prietenele intră în „cameră”, unde coboară un pat de perete, pe care Alice se tolăneşte „felin”, iar celelalte ţin în mână sticle şi, uneori, pahare, etalându-şi picioarele sau decolteurile.

Din nou în preajma hotelului (în stânga, panouri pe care scrie „relax” cu „grafitti”, pot sugera o staţie de autobuz, având şi stâlpul de iluminat cu neon „aferent”...), Mrs. Quickly, cu atitudini lascive, imediat „remarcate” de Falstaff (care... mănâncă pizza, pe jos), îi transmite mesajul trimis de Alice, ulterior apare Ford „travestit” în Fontana (venind direct de pe terenul de golf), cu pantalon (poate) de trening, pulover în romburi (...albastru), adidaşi şi şepcuţă albă, apelând la bătrânul „cuceritor”, contra unei genţi (diplomat) pline cu bani, pentru a-l ajuta în dragostea sa pentru Alice, dar aflând că însuşi Falstaff este aşteptat de aceasta „de la 2 la 3”, face o criză de gelozie (care, însă, nu se „întrevede” din jocul sau expresivitatea solistului), iar înainte de căderea cortinei, însoţit de Falstaff (purtând o mantie cu fireturi şi colan, şi o pălărie cu pene dintr-o „recuzită” ce trimite la epoca elisabethană în care se petrece acţiunea piesei lui Shakespeare, desigur şi la statutul nobiliar al eroului), iese prin... toaleta mobilă (unde se pare că „Sir John” îşi avea şi... garderoba)! Dar între timp, oamenii în verde (de la spaţii verzi?...) schimbă decorul, aducând uşa de sticlă, peretele cu patul rabatabil, duşul cu draperie grena în stânga, aşa încât, pe ultimele replici, cei doi se află deja... în camera lui Alice dar... nu observă!... Ajuns... în acea încăpere, Falstaff o vede ieşind din duş, învelită cu un prosop alb (dar... peste eleganta rochie galbenă), întinzându-se pe pat, el se apleacă asupra ei, prietenele intră „speriate”, îl ascund în... cabina de duş, pe uşa glisantă apare Ford însoţit de bărbaţi cu crose de golf (originale) şi echipamentul adiacent, „secondaţi” de paparazzi (unul ascuns şi sub pat, cu microfonul şi căştile... profesioniste) şi camere tv, căutându-l pe curtezan, acesta este „transferat” în coşul de rufe (spunând mereu că se sufocă, deşi... coşul nu este acoperit) şi, spre amuzamentul tuturor, aruncat în... piscină, chiar dacă textul spune clar „Tamisa” (...poate aşa se numeşte acea piscină?....), din culise aruncându-se apă spre el; sub „duş” sunt descoperiţi însă cei doi îndrăgostiţi - Nanetta şi Fenton -, un cuplu de un ridicol absolut, ea cu un cap mai înaltă, el pricăjit, făcând şi imprudenţa de a-şi dezbrăca tricoul; din câte ştiam, Ford urma să-i ceară iertare soţiei pentru bănuiala de infidelitate, dar nici vorbă de aşa ceva - se îmbrăţişează râzând, ca şi cum ar fi pus împreună la cale acea farsă.

Un alt tablou, alte ciudăţenii - din piscina (acum în stânga scenei, lângă toaleta mobilă şi purcelul care... a crescut vizibil, având prinsă de „ureche” eticheta) iese Falstaff, cere un pahar cu vin, revine Mrs. Quickly cu un alt bileţel de la Alice, plecând amândoi prin... toaletă... Ultimul tablou se petrece într-un posibil parc, scena fiind dominată de un imens porc învelit în iarbă (să fie o aluzie dizgraţioasă la personajul central?...), cu cerbul în faţă, banca în stânga şi oameni ai străzii care caută în gunoaie, Fenton intră cam bezmetic, parcurgând arietta „după posibilităţi”, eroii principali se îmbracă „în frunze”, Falstaff, deloc deghizat ca „Vânătorul negru”, ci în costum, cu un fular alb, o aşteaptă pe Alice, care vine purtând un body negru pe sub haina de blană (veritabilă?) cam deplasată pe lângă şorturi şi bermude, personajele în salopete verzi o aduc pe Nanetta pe un „pat” alb, soprana  (în alb, cu o coroniţă de flori roşii, care orice „zână”) cântându-şi aria, corul alcătuieşte, progresiv, cuvântul „Windsor” din literele (verzi) până atunci plasate pe fundal, unii purtând pe cap... tufişuri sau... boscheţi (în forma celor din parcurile englezeşti), tinerele repetă insistent că... îl ciupesc pe Falstaff dar... nu-l atinge nimeni, în schimb răstoarnă peste el coşurile cu gunoi şi îl lasă fără pantaloni, rămânând doar în groteşti „indispensabili” albi, apare Bardolfo în rochie de mireasă, alături de Dr. Caius, Ford binecuvântează „perechea”, acceptând apoi ca fiica sa, Nanetta, să se căsătorească, aşa cum doreşte, cu Fenton, iar pe acordurile finale, în hohotul de râs general, porcul este rotit (pe turnantă) şi, cu fundul spre public, îi împroaşcă pe interpreţi cu confetti - un „efect” de un prost gust absolut, jignitor, cred, la adresa celor aflaţi pe scenă (chiar şi a celor din sală), considerat însă de regizor ca fiind o poantă de efect. Şi mă îndoiesc să fie o mostră de... umor englezesc!... Scenografia este semnată de Samal Blak, iar Lighting Design (deşi nu prea se remarcă vreun joc de lumini) - Giuseppe di Iorio.

Subliniam faptul că Fallstaff trebuie să beneficieze de voci frumoase, expresive, pentru a reuşi să atragă şi să convingă publicul, dar sinceră să fiu am auzit doar... 3 glasuri de calitate - în rest... Soprana Iulia Isaev cântă, ca de obicei, cu atenţie şi îngrijire, timbrul său plăcut, limpede şi frazarea elegantă remarcându-se imediat, solista conturând un personaj neaşteptat de simpatic şi credibil, respectând conştiincios indicaţiile regizorale în Alice, având şi un corp de invidiat; tenorul Liviu Indricău îşi etalează timbrul eroic, metalic şi penetrant, „sunând” bine, dar fără inflexiunile cerute de rolul de compoziţie Dr. Caius; baritonul Cătălin Ţoropoc are, de asemenea, o voce deosebit de calitativă, robustă, amplă şi generoasă, dar neimplicat în trăirile lui Ford, aspect evident şi în arie (ceea ce spune în text, imaginându-şi „coarnele” puse de soţia infidelă, neregăsindu-se în joc sau în reacţii) şi când, în final, constată că a fost păcălit de „cuplul nupţial”. Cât despre Ştefan Ignat, având o burtă supra-dimensionată, un corp diform bine realizat ca imagine, este un Falstaff de mahala, parcurgând partitura verdiană fără reliefarea sensurilor şi accentelor sau subtilităţilor de culoare gândite de autor, cu intensităţi destul de rezervate, multe secvenţe semi-parlate şi, din când în când, câteva momente în forte (dar în registrul mediu şi grav... nu „sună”), extrem de „fals” (insuportabil în ultimul act), mişcându-se conform solicitărilor regizorului, dar departe de un nobil - fie el şi scăpătat - care, totuşi, este ”Sir”, preferând gesturi grosiere mai aproape de mitocănia şi primitivismul unui veritabil „om al străzii”. Nimeni nu a înţeles de ce a fost nevoie să fie adus de la Cluj un tenor care, iniţial, avea o voce excelentă, dar din păcate este acum doar un comprimar cu timbru liric banal, lipsit de pregnanţă şi consistenţă, Ştefan (von) Korch cântând şters, aproape fredonând arietta din ultimul tablou sau în duetul cu Nanneta, nemaivorbind despre apariţia sa hilară; şi pentru tânăra sa iubită s-a apelat (de ce?) la o soprană invitată - Ana Cebotari -, frumoasă, dezinvoltă, cu picioare lungi şi fără inhibiţii, dar cu o voce de asemenea „oarecare” şi foarte... discretă, dezagreabilă în superba arie din final, cu sunete „drepte”, nesusţinute, adesea „sub ton”.

Două mezzosoprane, colaboratoare permanente ale Operei, au fost distribuite în Mag Page - Sorana Negrea agitându-se permanent prin scenă, reliefându-şi bustul generos, încercând o feminitate puţin forţată, făcând însă imprudenţa de a-şi scoate sacoul albastru-turcoaz, rezolvând corect dar (din nou) banal scriitura verdiană - sau în Mrs. Quickly - prin definiţie rol de compoziţie, necesitând o voce gravă, bogată în armonice şi mai ales un umor „gras”, elemente pe care nu le-am remarcat în evoluţia Andreei Eftimescu, însă cântul său anost se potriveşte (poate involuntar) cu aspectul de funcţionară pe care i l-a rezervat Graham Vick. În ce-i priveşte pe cei doi valeţi-servitori (total... neinteresanţi), tenorul Valentin Racoveanu a redevenit Bardolfo, rol abordat şi în precedenta montare, atunci mai aproape de „omul din Neanderthal”, acum degajat şi... oarecare, iar Iustinian Zetea a debutat în Pistola, deşi glasul său baritonal nu este „ce trebuie” într-o ţesătură care cere o sonoritate de bas, cu o evoluţie onestă şi ştearsă. Dacă scurtele intervenţii vocale şi replicile întretăiate sunt precise şi se derulează cursiv, iar cvartetul feminin este conturat corect, în schimb ansamblurile bărbăteşti şi secţiunile cântate de toţi soliştii devin confuze şi dezechilibrate ca sonoritate până şi în dificila „Fugă” finală, neomogenă, fără pregnanţă, cu voci care se aud peste ceilalţi; învălmăşeală compensată însă de corul care, şi de această dată, a fost impecabil (în program este notat ca maestru de cor Stelian Olariu), atât sub aspect vocal, cât mai ales interpretativ, cu vervă, expresivitate, dublate de un joc de scenă alert şi sugestiv, chiar dacă reacţiile impuse de regie nu sunt de cel mai bun gust artistic. Pe de altă parte, orchestra a constituit o surpriză deosebit de plăcută, având densitate, supleţe în frazare, o coloristică diversă şi strălucire, dirijorul Guillermo Garcia Calvo reuşind să menţină un dozaj foarte bun în raport cu scena, fără a acoperi soliştii, aspect remarcabil şi destul de rar în ultima vreme (mai ales de când s-a „modernizat” fosa). În general vorbind, producţia este pusă la punct, muncită, cu o desfăşurare alertă şi logică pe coordonatele unei regii unitare dar... cu puternică amprentă dâmboviţeană...

Chiar dacă pe cortina neagră este desenat un blazon nobiliar incluzând litera „F” (deci al familiei lui Falstaff), chiar dacă este notat şi anul 1459, iar în program se specifică faptul că la baza libretului semnat de Arrigo Boito au stat două celebre piese de Shakespeare, în care personajul se regăseşte permanent ca petrecăreţ, veşnic dornic să cucerească femeile, dar şi prieten al regelui Angliei, aflăm că ni se oferă o montare „modernă, total diferită faţă de felul în care această operă a fost prezentată până acum oriunde în lume. Astfel, Graham Vick mută subiectul operei Falstaff în timpurile noastre, abordând cu un umor tipic englezesc teme contemporane, precum societatea de consum şi consumerismul (?), virtutea, lăcomia, dar în lumea spirituală a personajelor lui Shakespeare”; după cum menţionam, nu am remarcat nici „umorul englezesc” şi nici acel spirit shakespearean... Însuşi regizorul de cotă internaţională a declarat că „abordarea mea este cea a unui dialog imediat, deschis, spontan, între scenă şi public. Un public care este atent, care se recunoaşte pe scenă şi se recunoaşte pe sine în marile opere, în opoziţie cu a recunoaşte marile opere. Aceasta este dihotomia… provocarea operei. Nu am venit ca să fac un spectacol grandios, să mă dau mare, ar fi absolut inutil. Am venit ca să trăiesc o experienţă interesantă cu un grup de interpreţi. Ca să îmi aduc abordarea personală şi să lucrez într-o nouă Operă, pentru un public nou, asta mă interesează”. Că acţiunea este transferată în zilele noastre şi că cei din sală se pot recunoaşte uşor în personajele şi situaţiile de pe scenă, că nu este un „spectacol grandios” sau că Vick a lucrat acum cu interpreţii noştri într-o Operă unde a venit pentru prima oară, este perfect adevărat. Din păcate însă, „al său” Fallstaff nu are nicio legătură cu opera verdiană, ci mai curând cu o scenetă frivolă pe gustul consumatorilor de „show”-uri tv de proastă calitate. Cine nu cunoaşte subiectul şi încărcătura personajelor create de Shakespeare, preluate genial de Verdi, poate să creadă că... aşa le-au gândit, ceea ce nu constituie o modalitate de a apropia publicul de capodoperele universale, de educare a gustului celor mai tineri (din sală sau de pe scenă) ci dimpotrivă, un gest de îndepărtare voită de la valorile culturale, din fericire (încă) onorate cum se cuvine şi păstrate în alte colţuri ale lumii. Dar îmi păstrez convingerea că Graham Vick a gândit de multă vreme o viziune „trăznită” a acestei lucrări, imposibil de prezintat într-un teatru de elită, ivindu-se acum prilejul să o monteze la Bucureşti, unde... se poate orice, clamându-se abordarea modernă a subiectelor „de altădată”. De altfel, chiar regizorul a recunoscut că în fiecare teatru concepe o montare adaptată reperelor din ţara respectivă şi că, evident, la Londra sau aiurea ar avea o cu totul altă abordare. Să fi simţit oare „pulsul” străzii, al producţiilor noastre tv cu grupuri „comice” suburbane, imaginând apoi un „imens hohot de râs” (aşa cum îşi caracateriza Verdi ultima creaţie) dar... la adresa realităţilor de pe la noi? Ar fi foarte posibil, dar deloc flatant - mai curând o bătaie de joc, peste care din posteriorul porcului „de iarbă” se aruncă un jet - fie el şi de confetti...  

Avem un Otello total neinspirat, avem o Tosca oribilă, ei bine acum avem şi un Falstaff „de la mall”... Desigur, succesul a fost fulminant, cu ovaţii şi fluierături „de stadion”, publicul (în majoritate de calibrul celui pe care se sconta) fiind încântat - cât despre cei care aşteptau să (re)vadă şi să asculte Falstaff de Verdi, au plecat (unii la pauză) revoltaţi şi dezamăgiţi dar... nu contează! Sala va fi arhiplină şi la următoarele reprezentaţii, spectatorii dorind să (re)vadă gag-urile ieftine şi scenele sexy, prea puţin interesaţi dacă se cântă bine sau nu, dacă muzica verdiană „se aude” sau nu, dacă ceea ce se vede pe scenă are vreo legătură cu „originalul”. Desigur, cei care se duc frecvent în sălile unde se transmit în direct spectacole de la Metropolitan sau se uită la tv Mezzo, nu „gustă” aşa ceva; iar cei care au curajul să o spună, sunt cârcotaşi sau invidioşi sau demodaţi sau... Şi asta se consideră a fi apropierea publicului actual de artă - sau invers...