Dar să începem cu Mad Max (care rulează deja şi în România, şi la Bucureşti va avea parte la Grand Cinema and More de proiecţii în sala Grand Ultra, dotată cu sonorizare Amos, cât să trăiţi apocalipsa sau chiar post-apocalipasa la MAXimum!) .

Mare parte din publicul de specialişti din Palatul Lumiere au aplaudat frenetic şi în timpul şi la finalul celor 2 ore de curse ca-n jocurile video, cu un zgomot de discotecă asurzitoare, ba chiar şi cu un chitarist, pe post de statuie vie pe o maşinărie de război continuu şi care, la atingerea isterică a corzilor, scuipa foc din instument. Săriturile motocicletelor se întreceau ca la zidul morţii de la bâlci şi se trăgea la ţinte ca-n raţe, la vânătoare, în motoare de mare calibru şi zburătoare pe de-asupra. 

Mel Gibson e înlocuit de către acelaşi regizor Miller de acum 3 decenii, cu Tom Hardy, care avea 2 ani la primul episod, şi recent a jucat rolul unui rus în Child 44, ca să pară probabil mai convingător cât trebuie să facă pe durul, în faţa lui Charlize Theron (alias Furiosa), tunsă aproape zero, după cum e moda pe marele ecran, cel putin la Cannes (vezi şi puştoica din „Cu capul sus“), şi urâţită cât se poate (că doar a luat un Oscar pentru Monstrul unde fizic era ceva de speriat!), iar în rtealitate e mai frumoasă ca oricând, urcând celebrele trepte îmbrăcată în galbenul solar (preluat parcă de la Casele Regale, de la Principesa Margareta a României la Regina Sofia a Spaniei), cu strălucirea pe care ţi-o dă şi taina îndrăgostirii, acum de Sean Penn (sosit după multe comentari, direct din Haiti, cu avionul prezidenţial al lui Francois Hollande! ).

Într-un decor de deşert total lipsit de viaţă, şi cu imagini redate la o viteză bizară, (poate ca să aducă aminte de filmele mute că tot se împlinesc 120 de ani de cerificatul de naştere de naţionlitate franceză a celei de-a şaptea arte), Mad Max i-a înnebunit pe unii de plăcere şi pe alţii de frica unui viitor de acest tip, pentru tot ce se mai toarnă de-acum înainte.

Sora noastră mai mică a japonezului care a mai fost în competitie şi chiar premiat pentru „Aşa tată, aşa fiu“, e, pe scurt, de data asta, Aşa tată, dar nu şi aşa fiice: 4 la număr care, după moartea parintelui, trei dintre ele decid să o crească pe cea vitregă, bună şi înţeleaptă – un scenariu despre iubirea de tot felul, de la cea extraconjugală la cea pentru parteneri aparent bizari, care se dovedesc mai de nădejde decât cei cu pretenţii. Un film în care se mânăncă mai tot timpul (ca să nu le mai reproşăm numai celor autohtone repetiţia de situaţii), dar se şi deschide o lume care o cunoaştem mai puţin.

O mică bijuterie a venit însă la sectiune „Un certain regard“, cu An, tot un japonez, al unei regizoare pe care Festivalul o iubeşte şi respectă, Naomi Kawase (la care sper ca preşedinta juriului Isabella Rossellini, şi ea mai nou realizatoare, să nu rămână indiferentă. Poate dacă prevedea această prezenţă decisivă şi regizorul nostru ar fi dat nişte roluri de mai mare întindere unor actriţe sofisticate ca Oxana Moravec sau Maria Popistaşu!). E un scenariu despre o bătrânică şi secretul ei de a face un gem din boabe de fasole roşie (care seamănă cu dulceţurile bunicii de altădată), şi care îţi face poftă de o plimbare printre cireşii înfloriţi, din Ţara Soarelui Răsare, pe care să-i admiri cu duioşie, uitând de trecerea vremii, de distanţele dintre generaţii şi de mutanţii din superproducţiile atât de gustate şi aşteptate.

Garrone (nu băutura aperitivă, ci regizorul, cel cu Gomorra) a venit cu „Povestea poveştilor (nu, nu e o ecranizare după Ion Creangă, ci după un autor napolitan, care a adunat basmele pe care le-au semnat mai apoi Fraţii Grimm sau Charles Perrault, şi a sa Piele de Măgar, cu tânăra Catherine Deneuve, de acum 45 de ani, muza lui Jacques Demi, pieptănată cu aceeaşi coadă de cal, ca în câteva scene ale judecătoarei de minori, care a deschis ediţia a 68-a!). În secolul XXI totul e prezentat exacerbat,  de la jupuirea ridurilor pentru o întinerire pe loc şi până la inima monstrului marin (a la Jules Vernes) pe care o mănâncă personajul Salmei Hayek, ca să facă un copil... albinos, dar drăgăstos.

Ungurul Lazlo Nemes a ales Auschwitz-ul ca subiect, tratat mai apăsător şi mai convingător ca niciodată, în Fiul lui Saul, care are toate şansele la o Camera d’Or pentru debut, dacă nu chiar la Palme... (dar încă nu le-am văzut pe toate).

Revenind însă la coproducţia majoritar romînească a lui Radu Muntean, ca şi Woody Allen e... cu un etaj mai jos, în primul caz faţă de „Hârtia va fi albastră“ şi „Marţi după Crăciun“, şi în al doilea, faţă de „Midnight in Paris“ şi „Magic in the Moonlight“. Culmea: şi ca intrigă au ceva în comun – mărtor fără voie la o crimă, care ar trebui sau nu denunţată, doar că new-yorkez-ul îi găseşte şi un final, cam pueril ce-i drept...

În acelaşi timp la clasice, în 1947, Julien Duvivier construia în Panique, destinul domnului Hire, magistral interpretat de Michel Simon, un scenariu, simplă coincidenţă de programare, despre o crimă şi darea în vileag a ucigaşului. Câtă migală, câtă afecţiune pentru cinefili!

Şi ziua s-a încheiat cu un Gus Van Sant, pe care o parte a presei de specialitate (ca să folosesc un loc comun) l-a fluierat indignat, deşi era de o sensibilitate infinită, de o profunzime, care poate nu e la îndemâna oricui (aşa se întâmpla şi anul trecut cu Sils Maria, cu Binoche şi Kristin Stewart, care ulterior a luat Cesar-ul, Oscarul din Hexagon). Marea de copaci sau Pădurea viselor este o călătorie inţiatică, în care ne călăuzeşte strălucitul Matthew McConaughey, prin Pădurea sinucigaşilor, din Japonia, dând speranţă deznădăjduiţilor, într-un montaj sublim.

Acum urmează Nanni Moretti care încearcă, în altă cheie, să ne treacă de prăpastia unei despărţiri definitiv–temporare (ştiu că pare imposibil, dar nu e ), în Mia Madre.