Un debut românesc nu prea fericit

Sprijinul confraţilor şi consilierea unor cineaşti experimentaţi, precum Cristian Mungiu şi Adrian Sitaru (cu care colaborase ca interpret), nu i-au fost suficiente actorului Emanuel Pârvu pentru un debut notabil ca regizor de lungmetraj.

Al treilea – şi ultimul – titlu prezentat în premieră mondială în cadrul competiţiei de lungmetraje din cadrul ediţiei a 23-a a Festivalului de Film de la Sarajevo, după „Sămânţă” al turcului Semih Kaplanoğlu şi „Revărsatul zilei” al albanezului Gentian Koçi, este tot un debut în lungmetraj al unui regizor care-şi semnează singur scenariul (la fel ca şi „Revărsatul zilei”).

La începutul anului trecut, actorul-regizor Emanuel Pârvu şi-a prezentat, într-un program special al Festivalului de la Rotterdam, scurtmetrajul „Meda”, având în centru povestea unei fetiţe de 13 ani, personaj care dă şi titlul filmului. Aceasta, după moartea mamei sale adoptive, este obligată se plece de lângă cel care-i fusese tată timp de opt ani (şi care nu se poate împăca cu gândul noii despărţiri), pentru a reveni la orfelinat.

Pârvu s-a decis să dezvolte acest plan narativ, să evidenţieze în continuare problemele sistemului de plasament familial şi, în acelaşi timp, să reprezinte viaţa grea dintr-un sat românesc rupt de lume. Aşa s-a născut „Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor”, un lungmetraj independent (realizat fără fonduri publice), care a avut premiera mondială în competiţia Festivalului de la Sarajevo. Din păcate, bunele intenţii nu pot garanta singure reuşita unui film.

Protagonistul este tăietorul de lemne Doru, interpretat de un Şerban Pavlu veşnic încruntat (deloc fără motiv, căci moartea soţiei sale este doar începutul – personajul lui Pavlu încasează lovitură după lovitură tot filmul, de parcă regizorul-scenarist l-ar fi pus să plătească pentru toate păcatele lumii). Într-un timp foarte scurt, Doru trebuie să adune o sumă mare de bani, cu scopul de a depune dosarul de asistenţă paternală, pentru a o putea păstra pe Meda, pe care o consideră fiica lui. În acelaşi timp, el trebuie să-şi păstreze pământul revendicat de socrul (mai) înstărit, care-l crede vinovat pentru moartea fiicei sale.

Vânzarea merelor de pe acel pământ, mersul la tăiat de lemne şi vânzarea vitelor din ogradă pentru abator reprezintă singurele surse legale de venit pentru Doru. În rest, pentru a supravieţui, el practică braconajul mărunt, cu iepuri prinşi în capcane neînregistrate oficial. Acum, lui Doru i se propune să participe, ca hăitaş, la o periculoasă vânătoare de urs, pusă la cale pentru un ştab de la oraş. Iar această acţiune de braconaj pare singura lui şansă de a nu rămâne singur.

Firul narativ rezervat Medei, interpretată de copilul-actor Ana Radu, nu este cu mult mai dezvoltat decât în scurtmetrajul originar, aşa că regizorul-scenarist a trebuit să inventeze multă materie narativă pentru a putea scoate un lungmetraj. Aşa se face că destul de multe secvenţe nu joacă niciun rol narativ (Doru şi Meda aprinzând focul în sobă, anecdotele povestite de personajele lui Florin Zamfirescu şi Gabriel Radu etc.), ele putând fi eliminate fără probleme. Mai mult, nu există un crescendo specific unei drame voit realiste a cărui protagonist este motivat de un deadline (a se compara, de pildă, cu „Două zile, o noapte” / „Deux jours, une nuit”, filmul Fraţilor Dardenne din 2014), aşa că nici tensiune nu prea există. Secvenţele par a curge una după alta aproape aleatoriu (una cu Doru, alta cu satul, una cu Meda, alta cu satul ş.a.m.d.) şi nu se leagă defel într-o dramaturgie convingătoare.

Reprezentarea satului românesc de azi, cu „fraieri” (cum sunt Doru şi vecinul său, Mocanu, care-şi revarsă frustrarea şi furia, accentuate de alcool, asupra copilului său) şi „descurcăreţi” (Mişa, Pandele, primarul etc.), este foarte simplistă. De fapt, mai mult decât din documentarea pe teren, Pârvu pare să fi inspirat din „Moromeţii”. Unele replici trimit evident la romanul lui Marin Preda şi filmul lui Stere Gulea, câteva personaje par luate de acolo şi aduse la zi (descoperim aici un Tudor Bălosu, un Dumitru al lui Nae, un Cocoşilă, un Ţugurlan, un Ion al lui Miai etc.), iar finalul, o altă referinţă la ecranizarea clasică, ne lasă în ceaţă (la propriu şi la figurat).

Şi stilistic filmul are destule probleme. Un tracking shot al lui Pavlu deplasându-se de la pădure către ocolul unde se declară vitele vândute apare stingher pe la mijlocul filmului, unele unghiuri plonjate sunt nejustificate, iar într-o scenă de grup este vizibilă o săritură peste ax. Pe scurt, scenariul încropit şi regia nesigură nu reuşesc, în pofida actorilor în general bine aleşi, să ridice „Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor” peste ştacheta unui film mediocru.