De-a lungul timpului, s-au făcut filme mari despre al doilea război mondial, mai ales despre războiul din Pacific. Cu toată gentileţea, nu este cazul lui „Hacksaw Ridge“, cel mai recent opus semnat de Mel Gibson. Filmul este unul extrem de interesant ca punct de plecare, ţinând cont că Gibson este totuşi un regizor care contează, şi mai ales în contextul actual al redeşteptării pornirilor războinice în cam toată lumea. Ceea ce-i lipseşte însă rezultatului este viziunea unificatoare a unui mare regizor, cam acelaşi păcat ca şi în cazul filmelor anterioare ale lui Gibson.

Obsesia războiului cu japonezii: Malick, Eastwood şi-acum Gibson

Legat strict de războiul din Pacific, avem de exemplu, în 1998, „The Thin Red Line“ (despre conflictul de la Gualcanal), care beneficia de viziunea poetic-metafizică exprimată de Terrence Malick în toate filmele sale. Puteai să fii de acord cu ea sau să ţi se pară o tâmpenie, dar nu puteai nega că filmul (şi autorul său) încearcă să-ţi spună ceva important.

În 2006, regizorul Clint Eastwood propunea un solid „Scrisori din Iwo Jima“ (tot despre escaladarea unei stânci strategice), filmat în alb-negru, privind toată lupta din punctul de vedere al japonezilor, aşadar cu empatie pentru adversar. Nimic din toate acestea în filmul lui Mel Gibson.

„Based on a true story“

Scenariul (care nu-i scris de Gibson, ci i-a fost „servit“ de doi coscenarişti, sau cel mai probabil de studiouri) ne anunţă de la bun început că este „inspirat de o poveste adevărată“, fapt pe care ni-l dovedeşte înainte de genericul final, prezentându-ne imagini de arhivă cu adevăratul Desmond T. Doss şi tovarăşii săi de arme.

Faptul nu are însă nicio importanţă, pentru că filmul de ficţiune nu este o transpunere documentaristică a realităţii, ci trebuie să fie o transmutare, o sublimare a acesteia. Prima jumătate a filmului este şi cea mai interesantă, pentru că prezintă şi ceea ce face unicitatea lui Doss printre atâţia eroi din acel război: el a fost primul Obiector de Conştiinţă din armata americană.

Patimile lui Desmond

Tânărul Desmond face parte din cultul neo-protestant al Adventiştilor de Ziua a Şaptea, iar întâmplările din copilăria şi adolescenţa sa petrecute într-o familie disfuncţională din Virginia (tatăl abuziv, o victimă pe plan psihologic a frontului francez din primul război mondial) îl întăresc şi mai mult în hotărârea de a respecta porunca Domnului: „să nu ucizi“ (este aici vorba, probabil, şi de încadrarea religioasă a lui Gibson, care l-a făcut, mai demult, să realizeze nişte „Patimi“ pe care le considera „film religios“).

Sentimentul datoriei îl face să se înroleze voluntar, dar refuză, încă de la antrenamente, să se atingă de vreo armă de foc. El vrea să devină medic şi să salveze, nu să ia, vieţi. Situaţia Obiectorilor de Conştiinţă nu era reglementată la acea vreme în armata americană (cu atât mai mult în vreo alta) şi Des va avea mult de tras până să găsească înţelegere, în cele din urmă, de-abia la nivelul militar cel mai înalt. Prin urmare, i se permite să se pregătească pentru a fi medic şi să ajungă „fără armă în linia întâi“.



Noi, cei din linia întâi

Odată ajuns aici, la înălţimea Hacksaw Ridge de pe Okinawa, va da însă o veritabilă lecţie de eroism, salvându-şi, într-un mod incredibil, pe cei mai mulţi dintre camarazi. Filmul lui Gibson are meritul de a ne face clar că războiul nu este o joacă de copii (aşa cum cred şi speră iniţial mucoşii care se grăbesc să se înroleze, spre disperarea tatălui), prezentându-ne natur iadul de la acea vreme din insula Okinawa.

Problema e că viziunea lui Gibson asupra războiului rămâne în continuare una eroică, a unor indivizi care apără nişte valori superioare şi abstracte. Cu alte cuvinte, „Hacksaw Ridge“ este un film „despre război“, dar nu reuşeşte să fie şi un (eventual mare) film anti-războinic. În plus, filmul nu are niciun pic de înţelegere faţă de inamic, „japs“ fiind prezentaţi ca nişte ticăloşi care aruncă cu grenade păcălindu-te că se predau. Doar scena de seppuku a comandantului din final sugerează, dar prea fugar, că pur şi simplu japonezii ar fi putut funcţiona după un alt cod.

„Masters of War“

Nu, domnule Gibson, războiul nu este niciodată despre valori, ci totdeauna despre împărţirea resurselor. El este dus mereu şi mereu de cei săraci în beneficiul celor bogaţi (dacă războaiele mai vechi, de tip napoleonian, mai puteau păcăli cu o oarecare dimensiune eroică, faptul devine evident odată cu primul război mondial, totodată primul război modern, de tip „total“). Ideologiile şi „valorile“ sunt făcute pentru a-i prosti pe proşti şi a-i face să se războiască unii cu alţii.

Ceea ce face mai greu, în momentul de faţă, declanşarea unui război global, de tip „total“, este, probabil, tocmai dificultatea conturării unor ideologii acceptabile, într-o eră definită ca „post-ideologică“. Dar timpul nu este pierdut şi el lucrează în favoarea „făcătorilor de regi“ şi de războaie, aşa-numiţii „Masters of War“, despre care vorbea, într-un cântec celebru, Bob Dylan, că tot a fost cadorisit recent cu Premiul Nobel.

„Apocalypto“: iadul de la Okinawa

Mel Gibson este un regizor renumit pentru naturalismul filmelor sale, ceea ce a făcut ca şi „Patimile lui Christos“ şi „Apocalypto“ să devină destul de controversate. Este situaţia şi a scenelor de luptă de aici, care deschid filmul şi constituie cea mai mare parte din a doua jumătate. Îi lipseşte însă lui Gibson capacitatea de a transfigura realitatea, viziunea obligatorie unui mare regizor.

Faţă de momentul „Saving Private Ryan“, din 1998, cu siguranţă tehnologia a evoluat şi permite o reconstituire şi mai realistă a scenelor de război, dar lui Gibson îi lipseşte total geniul regizoral al lui Spielberg din lunga secvenţă introductivă (de-aproape o jumătate de oră) a debarcării din Normandia, care transforma un film altfel destul de propagandistic într-unul mare.

Info

Fără armă în linia întâi / Hacksaw Ridge (SUA-Australia, 2016)
Regia: Mel Gibson
Cu: Andrew Garfield, Sam Worthington, Teresa Palmer, Hugo Weaving

3 stele

Citeşte şi: „Balada soldaţilor“ – cronica la „Fury“, un film excelent tot despre al doilea război mondial

PORTRET DE REGIZOR

Mel Gibson – actor adulat, regizor controversat



Descendenţa lui Mel Gibson este destul de complicată. Majoritatea cinefililor îl consideră un actor de origine australiană (şi pe bună dreptate, vom vedea de ce), dar puţini sunt conştienţi că viitorul cineast s-a născut (pe 3 ianuarie 1956) în localitatea americană Peekskill, din statul New York. Al şaselea din cei 11 copii ai cuplului Hutton şi Anne Patricia Gibson, Mel era ceea ce s-ar putea numi „o corcitură“: mama sa era irlandeză, iar tatăl său, deşi născut în America, era în principal de descendenţă irlandeză.

Mel şi familia sa se mută în Australia spre sfârşitul anilor ’60, stabilindu-se în New South Wales, de unde provenea mama tatălui său, cântăreaţa de operă Eva Mylott. Aşadar, era un fel de „reîntoarcere la rădăcini“ pentru familia Gibson. Nu ştim ce s-ar fi întâmplat dacă numeroasa familie ar fi ales pentru această „regenerare“ Irlanda.

De la „Mad Max“ la „Hamlet“

După liceu, Mel studiază actoria la Universitatea din Sydney, jucând pe scena Institutului alături de viitoare vedete internaţionale precum Judy Davis sau Geoffrey Rush. Două sunt momentele astrale din cariera tânărului Gibson, care-i vor deschide calea spre o carieră internaţională. În primul rând, cel în care acceptă (de fapt, este ales), în 1979, să joace rolul titular într-un film cu buget minuscul, „Mad Max“, în regia lui George Miller.

Rolul îl face instantaneu cunoscut în toată lumea (ca şi continuările, din ce în ce mai bugetate). Cel de-al doilea nume important pentru cariera lui Mel Gibson (practic, cel care l-a făcut actor) este cel al importantului regizor australian Peter Weir, care-l distribuie în două filme, „Gallipoli“ (1981) şi „The Year of Living Dangerously“ (1982), ambele cu mare succes de critică.

Mai mult „bărbat“ decât regizor

În 1984, îşi face debutul american cu „The Bounty“, iar în 1987 este distribuit în seria „Armă mortală“. Restul este istorie. După ce este „Hamlet“-ul lui Zeffirelli în 1990 (un Hamlet furios, cu accente şi porniri de Mad Max!), Gibson debutează ca regizor cu o dramă bine condusă, „Omul fără faţă“ (1993), în care interpretează rolul principal. Cel mai mare succes îl înregistrează în 1995 cu „Braveheart“ (regie şi actor principal).

Filmul câştigă, printre altele, Oscarurile pentru cel mai bun film şi cel mai bun regizor. Spectaculozitatea scenelor de luptă realizate aici avea să-l conducă ulterior spre naturalismul extremei violenţe din „Patimi“ (foto dreapta) şi „Apocalypto“, ceea ce-l va face pe autorul Gibson unul extrem de controversat. Din păcate, regizorul s-a oprit, ca viziune auctorială, doar la acest naturalism, după cum demonstrează şi cel mai recent film al său, „Hacksaw Ridge“. Toate aceste trei filme ar fi putut fi filme mari, dar – cu toată îngăduinţa – nu este cazul.

Top 5 filme importante

1. The Passion of the Christ / Patimile lui Hristos (SUA, 2004)
2. Braveheart / Inimă neînfricată (SUA, 1995)
3. Apocalypto (SUA, 2006)
4. Omul fără faţă (SUA, 1993)
5. Hacksaw Ridge / Fără armă în linia întâi (SUA-Australia, 2016)

Drumul Crucii: Jim Caviezel, în „The Passion of the Christ“ (2004)