Un „Ballo” în care măştile cad

Anunţul unei premiere cu Un ballo in maschera a fost o surpriză. Când Beatrice Rancea a prezentat programul stagiunii 2017-18, într-un interviu acordat ziarului Adevărul, n-a pomenit nimic de această operă.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Tot aşa cum a aruncat în discuţie multe alte titluri ce nu s-au mai făcut apoi (Cavalleria rusticana, Pagliaci, L'Italiana in Algeri, Evgheni Oneghin - balet sau Les Indes galantes). Subiectul nu e închis, dar nu e momentul să-l dezvolt acum. E bine că au dispărut filmările de la aeroport cu flori înmânate unor semi-anonimi ai operei veniţi să onoreze contracte la Bucureşti, lăsând locul unor videoclipuri de promovare mult mai profesioniste. Şi barul de la etaj s-a redeschis, pufuleţii de la tejghelele de lângă garderobe au dispărut, statuile kitsch amintind de gale cu premii ruşinoase au rămas însă să bântuie foaierele. Tot aşa a rămas şi gestul provincial al direcţiunii care dăruieşte flori şi se pupă cu protagoniştii pe scenă, la final, demonstrând „proverbiala ospitalitate românească” (I-aţi văzut pe Lissner sau pe Gelb făcând aşa ceva?).

Grischa Asagaroff e cunoscut în primul rând în calitate de curator al producţiilor lui Jean Pierre Ponnelle, supravieţuirea multora dintre ele la Metropolitan sau aiurea i se datorează. Dar şi câteva puneri în scenă proprii au avut succes de-a lungul timpului, una dintre cele mai bune fiind un Bărbier de la Zürich, de prin anii '90, imortalizat pe DVD (şi distribuit acum câţiva ani buni de Erc Press). Distribuţia noului Bal mascat de la ONB, deşi nu foarte rezonantă ca nume, ridica nişte aşteptări bune. În mod curios, doi critici muzicali autohtoni prevedeau dezastrul, în buna tradiţie locală a celor care muşcă mâinile pe care le-au sărutat în forma cuvântului „excepţional”, cu doar câteva luni în urmă. O, da! E vorba de Anca Florea şi de Luminiţa Constantinescu, să nu mă ascund după vorbe.

În teatru, diavolul se ascunde sub forma plictiselii

Aşa sună un proverb din lumea teatrului şi producţia lui Asagaroff a fost plicticoasă. Anunţată ca fiind o pendulare între clasic şi modern, punerea în scenă a fost mai degrabă clasică (destul de previzibil, având în vedere filiaţia Ponnelle a regizorului), cu excepţii care nu meritau încercate, de exemplu geaca de piele a lui Riccardo din primul act, înlocuită apoi de uniformă. Simbolurile au fost de o banalitate exasperantă: ceasul din actul întâi, luminat neinspirat în timpul preludiului încât părea o gogoaşă, care îşi muta acele la ora trei fix exact atunci când tenorul cânta Incognito, alle tre (simbolul fiind complet abandonat apoi); acelaşi ceas având ca verso un ochi ce nu-ţi putea provoca decât frisoanele unui déjà vu tăbăcaro-hogesc (Don Giovanni), la fel ca spiralele de pe costumele figuranţilor (vechiul Œdipe), bustul inexplicabil (semănând vag cu Teodor Ilincăi) din biroul lui Renato şi multe altele, culminând cu deja tradiţionala culme a kitsch-ului modern românesc din operă: draperia folosită ca fundal în scena finală, în faţa căreia tronau trei candelabre tip Dragonul roşu, exagerat de mari.

Continuarea articolului, pe blogul Despre Opera.

Caseta tehnică:

Sâmbătă, 8 aprilie 2017, la Opera Naţională Bucureşti
Giuseppe Verdi: Bal mascat
Regia : Grischa Asagaroff, coregrafia : Renato Zanella, scenografia : Luigi Perego, lighting design : Gigi Saccomandi
Dario Di Vietri (Riccardo), Andrea Dankova (Amelia), Lucian Petrean (Renato), Liliana Matei Ciucă (Ulrica), Ramona Păun (Oscar), Filip Panait (Tom), Iustinian Zetea (Samuel), Radu Ion (Silvano), Ciprian Pahonea (Primul judecător), Constantin Negru (Servitorul Ameliei)
Orchestra şi Corul Operei Naţionale Bucureşti
Dirijor: Marcello Mottadelli