Un 69 de la Nae VIDEO

SPERANŢĂ Cel mai recent film al reputatului Nae Caranfil, „6,9 pe scara Richter“, promite să-i cutremure pe români. La propriu şi la figurat.

Este posibil (de fapt, este de dorit) ca cel mai nou film al autorului „Filantropicii“ să constituie un mare succes de public, în sfârşit pentru un film românesc. N-ar fi prima oară pentru Nae Caranfil, adept declarat al „cinematografului de public“, dar contextul actual al industriei este complet schimbat faţă de cel de pe vremea unor filme ca „Asfalt Tango“ sau „Filantropica“. Este ceea ce face cu atât mai lăudabilă performanţa regizorului, ajuns, iată, la frumoasa vârstă de 56 de ani.

„Tatăl risipitor“

Românii se tot plâng că nu li se oferă comedii, ca cele de pe vremea lui Nea Mărin sau a Brigăzii Diverse în acţiune, şi iată că un autor reputat (versat cu gustul publicului de la noi şi de-aiurea) le livrează o comedie excelentă, care lucrează cu multe dintre obsesiile lor fundamentale (dar nu este deloc un film uşurel, pentru că conţine multe aspecte dramatice, bine inserate însă în acţiune). Rămâne de văzut cum vor reacţiona „cinefilii“, în această iarnă grea şi friguroasă. Ceea ce nu are, însă, acest film minunat al lui Nae Caranfil este prostul gust grosier, care abunda în filmele de dinainte de ’89, nu mai vorbesc de cele de imediat după, şi care face legea acum în producţii actuale ca „Las Fierbinţi“.

Tony şi Kitty, nişte Orfeu şi Euridice moderni

Toate ingredientele comediilor „clasice“ se află, de fapt, la locul lor: isteria unei catastrofe precum cutremurul, nevasta geloasă, depresivă şi isterică, quid pro quo-ul încurcăturilor de situaţie datorate unui tată proaspăt regăsit şi care se dovedeşte un nebunatic incurabil, un Don Juan mai ceva ca la prima tinereţe, bănculeţele interne ale unei trupe de actori dintr-un teatru en misère, momente muzicale care intervin tam-nisam în acţiune (se şi teoretizează asta într-o secvenţă) etc. etc. Sunt tratate, însă, cu graţie şi bine temperate, pentru că acesta este, totuşi, un film „de autor“, oricât i-ar displace autorului acest termen. „6,9“ nu lucrează doar cu obsesia cutremurului la români, ci cu o panoplie întreagă de obsesii şi fobii, cu modul lor de viaţă în general.

„Privirea lui Orfeu“

Este şi un film personal, despre autorul lui, dar doar în măsura în care autorul face parte şi se identifică cu această comunitate. Este posibil ca, în acest film, stilistic vorbind, Nae Caranfil să fi regăsit prospeţimea din „E pericoloso sporgersi“, extraordinarul său debut. Regizorul a renunţat la „epicele“ care i-au grevat cariera, şi care, chiar dacă aveau scenarii beton, au clacat: „Restul e tăcere“, din motive logistice, şi „Closer to the Moon“, contestabil ideologic. Ni se spune din nou o poveste simplă, cu oameni ca şi noi, semnificativi însă pentru un anumit context spaţio-temporal. Caranfil a fost mereu şi un regizor de actori, şi prilejuieşte şi acum câteva creaţii, unor interpreţi ca Maria Obretin sau Teodor Corban.

Euridice din musicalul lui Tony / Nae

Un actor provenit din afara sistemului, Laurenţiu Bănescu ţine filmul pe umeri, şi o face bine. El interpretează un actor mediocru (regizorul revine la mediul actoricesc, pe care l-a descris atât de bine în debutul cu „E pericoloso...“), Orfeu în spectacolul-musical pe care-l pregăteşte, prăbuşit sub tripla povară a spaimei de cutremur (tocmai s-a mutat într-un bloc cu bulină), a unei soţii geloase şi depresive şi a unui tată „risipitor“ pe care nu l-a mai văzut de la 5 ani, dar a cărui reîntoarcere îi dă toată viaţa peste cap. Euridice a sa este, de fapt, soţia, Kitty (Maria Obretin), pe care Tony (Antonov pe numele de botez, tatăl fiind, la viaţa lui, aviator) o pierde şi o câştigă de câteva ori. Ca în mitul antic, finalul este dat de o privire, „privirea lui Orfeu“, într-o explozie de muzică, dans şi culoare (muzica şi versurile: Nae Caranfil).

Info

6,9 pe scara Richter (România-Bulgaria-Ungaria, 2016)
Regia: Nae Caranfil
Cu: Laurenţiu Bănescu, Maria Obretin, Teodor Corban

4 stele

PORTRET DE REGIZOR

Nae Caranfil – cinema popular à la roumaine

Regizorul Nicolae (semnează Nae) Caranfil – considerat de mulţi „veriga lipsă“ dintre cinematograful românesc de dinainte de 1989 şi „noul val“ douămiist, oricum cu siguranţă cel mai important autor autohton afirmat în anii ’90 – a irumpt în filmul de la noi, dar şi pe plan european, în 1993, cu pelicula „E pericoloso sporgersi“.

Era o comedie flamboaiantă, cu accente dramatice (râsu’-plânsu’ strămoşesc), cu o structură narativă complexă, pe principiul „poveştilor întretăiate“ (à la clasicul japonez „Rashomon“) la modă în acei ani. A fost un succes, la critică şi la public, care-a făcut ca numele tânărului Caranfil să înceapă să conteze din acel moment.

Omagiu tatălui

Puţini ştiu, însă (pentru că s-a văzut foarte rar), filmul cu care chiar a debutat regizorul, pelicula sa de absolvire, scurtmetrajul „Frumos e în septembrie la Veneţia“ (1983), după clasicul text cu „proşti“ al lui Teodor Mazilu, în care jucau Dorina Lazăr, Dan Condurache şi Florian Pittiş. În doar 20 de minute, proaspătul absolvent realiza o adevărată bijuterie, de o prospeţime şi inspiraţie rar egalate în epocă, un film „scurt“ în care existau, ca într-o eboşă, toate marile sale filme de mai târziu.

Născut pe 7 septembrie 1960, în Bucureşti, regizorul este fiul reputatului critic de film Tudor Caranfil, căruia-i va aduce un discret omagiu în filmul său „Restul e tăcere“ (2008), inspirat de „investigaţia“ făcută de acesta în cartea sa „În căutarea filmului pierdut“ (1988), care demonstra paternitatea actorului-regizor Grigore Brezeanu asupra peliculei de pionierat „Independenţa României“.

Practic, nu a ratat nici un film

După succesul cu „E pericoloso...“, între două comedii la rândul lor de impact, ambele cu Mircea Diaconu: „Asfalt Tango“ (1995) şi, mai ales, „Filantropica“ (2002, beneficiind şi de interpretarea lui Gh. Dinică), Caranfil realizează, în Franţa, un alt film puţin cunoscut la noi, dar perfect în solemnitatea sa abstractă: „Dolce far niente“ (1998), după un roman de Fr. Vitoux, despre o întâlnire imaginară între Stendhal şi Rossini.

Chiar dacă tentativele „epice“ cu „Restul e tăcere“ (2008) şi „Closer to the Moon“ (2014) poate nu s-au ridicat întotdeauna la înălţimea intenţiilor, regizorul dovedeşte acum, cu noul „6,9 pe scara Richter“, o revenire de formă de zile mari, regăsind oarecum prospeţimea din „E pericoloso sporgersi“.

Top 5 filme importante

1. E pericoloso sporgersi (foto dreapta) (România-Franţa, 1993)
2. Dolce far niente (Franţa, 1998)
3. Frumos e în septembrie la Veneţia (România, 1983)
4. Asfalt Tango (România-Franţa, 1995)
5. Filantropica (România, 2002)

Citeşte şi: „Este doar un film“ – cronica la „Closer to the Moon“ (2014), precedentul opus al lui Nae Caranfil