Să recapitulăm: premierul Victor Ponta – care nu are atribuţii în privinţa Institutului Cultural Român – a dat, cum se spune, “semnalul politic”, iar într-o săptămână Senatul s-a executat, conform indicaţiilor primite: a destituit conducerea ICR. Motivul invocat – că nu ar fi trimis nu ştiu ce raport – e o chichiţă caraghioasă. Preşedintele Comisiei de cultură a Senatului, dl Georgică Severin (altminteri, un om inteligent şi cultivat) ar fi trebuit să aibă curajul să spună lucrurilor pe nume, nu să caute nod în papură: conducerea ICR trebuia destituită pentru că a făcut praf o instituţie, a provocat doar scandaluri în lumea culturală (cu care ar trebui să colaboreze), a schimbat peste noapte oameni valoroşi de la filialele sale din străinătate, a dat o avalanşă de comunicate care exprimau toanele şi ţâfnele şefului, ceea ce e inacceptabil pentru o instituţie publică într-o lume civilizată. Totuşi, Senatul a preferat să se ascundă după piersic şi să-şi motiveze decizia printr-o meschinărie birocratică. Asta arată că răul cel mare s-a produs şi nu ţine de numele celui care e pus în fruntea ICR. Subordonarea instituţiei faţă de Senat a introdus-o în maşinăria politicii româneşti de proastă calitate. Pe scurt, destituirea lui Andrei Marga arată că, dacă Victor Ponta nu şi-ar fi exprimat nemulţumirea, probabil că nu s-ar fi întâmplat nimic.
 
Altminteri, nemulţumirea premierului e justificată, nu putem decât să-l felicităm că a avut această revelaţie: că ICR ar trebui “să redevină, totuşi, o instituţie care să ne ajute în promovarea culturii noastre în străinătate”. Adică să redevină ce a fost până acum un an. Când are dreptate, n-ai ce să-i mai zici. E inutil să reamintim acum că, în vara lui 2012, dl Ponta s-a lăsat dus de val în privinţa ICR, făcând jocul colegilor săi de USL cu care împărţise “lupta anti-Băsescu” în studioul Antenei 3 şi modificând legea de funcţionare a instituţiei la iniţiativa ministrului Culturii de atunci. Ce-a fost a fost, legea a fost modificată în uralele celor care  credeau că în felul acesta îi trag covorul de sub picioare lui Traian Băsescu, rupându-i legăturile cu “intelectualii băsişti” şi readucând Cultura sub oblăduirea Senatului care, nu-i aşa, reprezintă “voinţa poporului”. Prin osârdia lui Andrei Marga, care a făcut tot posibilul pentru a ilustra zicala cu elefantul şi bibelourile, s-a dovedit că “ICR-ul băsist” e o simplă gogoaşă propagandistică repetată papagaliceşte de tot felul de semidocţi şi crezută de naivi. Orice om de bună credinţă care compară ICR-ul condus de Horia Roman Patapievici cu cel de acum se edifică imediat: înainte era o instituţie serioasă şi credibilă în faţa partenerilor străini, acum este o aiureală din care nimeni nu mai înţelege nimic. S-au adunat între timp suficiente semnale diplomatice de la instituţii străine ori de la ambasadori care pur şi simplu n-au mai putut colabora cu ICR sub mandatul lui Andrei Marga.
 
Dar dacă tot e îngrijorat – şi bine face! – dl Ponta ar trebui să meargă până la capăt. Ar trebui să le mai dea o indicaţie executanţilor din Senat: să numească la conducerea ICR o persoană pricepută la managementul cultural şi s-o lase apoi să-şi facă treaba. Premierul a mai fost între timp prin Europa, s-a întâlnit cu lumea bună, a fost primit chiar şi de Angela Merkel (despre care vorbea urât în vara trecută) şi a avut, astfel, ocazia, să constate că institutele culturale din ţările serioase sunt lăsate să-şi facă treaba, iar managementul cultural e dat pe mâna celor care se pricep la asta. Persoana din fruntea instituţiei poate fi chiar un politician (cazul laburistului Neil Kinnock, fost preşedinte la British Council până în 2009), dar instituţia e lăsată în pace, nu e trasă în jocurile şi cumetriile de partid. Cred că aceasta e ultima şansă pentru ca ICR să redevină, cum zice dl Ponta, “ce-a fost”. Chiar dacă Andrei Marga a stricat multe, lucrurile încă se mai pot repara. Dacă însă la conducerea ICR va fi numit iarăşi vreun caraghios doar pentru că “e de-al nostru”, putem să ne luăm adio pe termen lung de la promovarea culturii româneşti în străinătate. Aştept, aşadar, numirea ca să ştiu dacă îl sun pe amicul meu străin şi-i spun vorba românească: “schimbarea domnilor, bucuria nebunilor”.