Uite avortul, nu e avortul VIDEO

FAMILIE În recentul său film „Ilegitim“, regizorul român Adrian Sitaru încearcă, şi în mare şi reuşeşte, să descrie falia dintre generaţii din România de azi, alegând în mod voit un caz cât mai bizar.

Este greu de stabilit exact ce a vrut să facă şi să spună regizorul Adrian Sitaru (44 de ani), aflat la al patrulea lungmetraj, cu acest „Ilegitim“. Spun asta pentru că un film cu adevărat important, dincolo de valenţele artistice, trebuie să aibă şi un mesaj şi o semnificaţie clare. Cu alte cuvinte, atunci când îţi alegi un subiect, trebuie să ştii foarte bine de ce ţi l-ai ales. Să fi vrut să dovedească că este un autor „open-minded“, deschis la minte, şi – cum poveştile hardcore cu homosexuali sunt demult fumate – şi-a ales un subiect cât mai dur şi bizar, recte incestul, başca între fraţi gemeni?

Să fi vrut pur şi simplu să şocheze şi să atragă spectatori printr-o poveste cât mai inedită şi contrariantă, cum nu s-a mai spus în cinematograful românesc? Pentru că dacă a vrut doar să facă un film social, care să analizeze probleme actuale existente în societatea românească, nu prea şi-a ales bine ţinta: cred că incestul interfraţi, care mai sunt şi gemeni, nu este totuşi chiar cea mai arzătoare „cestiune“ care-i doare pe cetăţenii României.

Tatăl: autoritar şi lipsit de empatie

Acestea fiind spuse, unde filmul lui Sitaru excelează şi într-adevăr îşi atinge ţinta este descrierea faliilor de mentalitate între generaţii, a modului complet diferit în care gândesc acestea, problemă psihologică şi socială care chiar macină România de azi. Pentru aceasta, scenariul – coscris de interpreta principală, Alina Grigore, şi regizor – îşi alege o familie bine plasată social, una de intelectuali, în care tatăl, proaspăt văduv, a rămas singur cu patru copii, dar toţi majori. Filmul începe, de altfel, cu o masă de familie, un moment în care s-au reunit toţi membrii acesteia, plus câţiva dintre partenerii copiilor.

Tatăl, Victor Anghelescu (interpretat de Adrian Titieni, actor favorit al regizorului), este unul dintre acei bătrâni care spun tâmpenii cu maximă autoritate şi fără a lăsa posibilitatea de a fi contrazişi, chit că (sau mai ales că) aici vorbim de un medic renumit şi profesor universitar. De exemplu, acum este vorba de o teorie fantezistă şi de doi bani a timpului. Felul în care Anghelescu nu acceptă dialogul şi nu este pliabil la obiecţiile copiilor săi, oricât de infantile ar fi acestea, este principalul responsabil de faptul că discuţia degenerează rapid, ajungându-se la invective şi lovituri fizice, cu pumnul (da, se întâmplă şi într-o familie de intelectuali).

Copiii: infantili şi „open-minded“

La rândul lor, copiii sunt unul mai infantil şi mai tâmpiţel ca altul, cu excepţia surorii mai mari, Gilda (Cristina Olteanu), care a trăit suficient din viaţă pentru a se fi cuminţit şi înţelepţit. Cosma (Bogdan Albulescu) a terminat şi el medicina, ar trebui să fie un individ cu capul pe umeri şi raţional, dar nu este – ne dăm seama pe parcurs – decât o clonă jalnică a lui taică-su. Nu-i de mirare că cei doi, atunci când se reîntâlnesc, se pocnesc din nou.

Ironia face că, la început, tatăl şi copiii „se iau“ tocmai din supoziţia că Anghelescu, pe vremurile decretului anti-avort, ar fi denunţat femei care voiau să facă întrerupere de sarcină, cei mai vocali acuzatori ai lui fiind gemenii Sasha (Alina Grigore) şi Robi (Romeo Urs), acum în vârstă de 22 de ani. Deschişi la minte amândoi şi „pro-choice“, aceştia nu pot să înţeleagă şi să accepte poziţia „pro-viaţă“ a tatălui lor, care la un moment dat le aruncă afirmaţia că „şi ei ar fi trebuit avortaţi“. De aici, comunicarea dintre medic şi restul clanului Anghelescu pare a nu se mai putea reface.

Întoarcerea tatălui risipitor

La scurtă vreme, hodoronc-tronc, ni se arată că Sasha şi Robi şi-o „trag“ noaptea (ei folosesc, în discuţii, un cuvânt mult mai vulgar). Mai mult, Sasha rămâne, tot hodoronc-tronc, însărcinată cu Robi, moment în care intră în derivă şi nu mai ştie ce să creadă şi ce să facă („eşti beată?“ sau „eşti drogată?“, este replica pe care i-o aruncă cel mai des fraţii ei). Ar vrea să avorteze, dar Robi nu-i de acord. Problema e că niciodată nu ni se arată ce gândesc aceşti tineri, ce este în capul lor. Despre Sasha ni se spune că s-a decis să renunţe la studiile la filozofie, dar doar atât, despre Robi absolut nimic (ce gândeşte, cu ce se ocupă etc.). E-adevărat că Robi, în discuţiile cu Sasha, încearcă să-i spună că între ei ar fi vorba de o dragoste „care mişcă sori şi stele“, dar nimic până atunci (şi nici ulterior) nu ne-a arătat că băiatul ar avea şi-un creier, nu doar sex.

Dacă trei sferturi din film sunt bine conduse şi ok din punct de vedere stilistic (regizorul practică o retorică a autenticităţii, în care dialogurile par şi chiar sunt improvizate, pentru a fi cât mai „ca-n viaţă“; oricum, filmul e mai bun din acest punct de vedere decât eşecurile precedente cu „Din dragoste...“ şi „Domestic“), Sitaru strică totul cu un happy-end artificial, tras de păr cum se spune. Deşi toată lumea, începând cu Sasha, era conştientă de necesitatea avortului şi de „ilegitimitatea“ relaţiei Sasha-Robi, fata renunţă la avort şi se pregăteşte să aducă pe lume „o nouă viaţă“. Tatăl se întoarce acasă, acceptat de toţi membrii familiei cu care se bătuse în parte, şi finalul neconvingător se serveşte de aceleaşi tâmpenii pseudo-filozofice spuse la început, de data aceasta pronunţate însă cu alt ton, unul calm şi împăcat.

Spre post-uman, în zbor

Afirmaţia obstinată a lui Robi că „în ţările nordice este acceptat orice, dacă doi oameni se iubesc“, cu alte cuvinte şi relaţiile incestuoase, arată totuşi cam unde bate filmul lui Sitaru & Grigore. Este fals, incestul nu-i acceptat nicăieri în lume, dar există totuşi, în societăţile cele mai avansate de pe glob (ţările scandinave, Finlanda, Austria, Elveţia), o anumită frenezie a post-umanului, care-şi doreşte să şteargă cât mai repede relaţiile interfamiliale, diferenţele de gen (şi chiar interspecii) etc. (de-aici, cred, şi eventualele abuzuri ale autorităţilor norvegiene de la Barnevernet), probabil pentru a ne aduce în cele din urmă într-o societate similară celei imaginate de Aldous Huxley în „Brave New World“. De când e lumea, însă, incestul nu este permis nu pentru că ar fi sau nu ar fi vorba de dragoste între cei doi, ci din motive biologice, ale posibilei conceperi a unui făt monstruos (de aceea, sunt interzise şi căsătoriile între veri de gradul I), deci din motive de sanitate a speciei. Dar cum vorbim de post-uman...

Să nu uităm că înşişi Marx & Engels, în „Manifestul Partidului Comunist“, stipulau că în viitor femeile vor fi la comun (aşa că, la urma urmei, ce mai contează dacă femeia este mamă, fiică sau soră). Revenind, „Ilegitim“ al lui Sitaru este un film mai degrabă nereuşit tocmai pentru că nu are o semnificaţie clară (la fel ca şi, aş îndrăzni să spun, „După dealuri“ al lui Mungiu, chiar dacă era realizat stilistic) – a se compara cu un film cu adevărat mare, precum recentul „Fiul lui Saul“, de exemplu –, „nici regizorul nu ştie ce-a vrut să spună cu el“ (nu este vorba, atenţie, de ambiguitatea narativă sau morală, care sunt lucruri importante şi necesare, doar de cea a mesajului).

Info

Ilegitim (România, 2016)
Regia: Adrian Sitaru
Cu: Adrian Titieni, Alina Grigore, Robi Urs

3 stele

PORTRET DE REGIZOR

Jean-Jacques Annaud – regizorul naturii şi al animalelor

Chiar dacă nu este propriu-zis ceea ce se cheamă un mare autor, regizorul francez Jean-Jacques Annaud (născut pe 1 octombrie 1943, în localitatea franceză Draveil) este unul din cei mai importanţi cineaşti contemporani, care face întotdeauna filme interesante, chiar dacă de un nivel valoric inconstant. În plus, el este unul din acei creatori care-şi urmăresc cu obstinaţie anumite teme şi pasiuni, lucru vizibil încă de la primele sale filme din anii ’70. Este şi cazul celui mai recent film al său, „Ultimul lup“ / „Le dernier loup“ / „Wolf Totem“, turnat în China, care intră începând de vineri în cinematografele noastre. Este un film despre natură, animale şi relaţia omului cu acestea, la fel ca şi ceea ce cred că este cel mai bun film al său, „Ursul“, din 1988.

Diferit de la un film la altul

Din păcate, filmele lui Annaud de la sfârşitul anilor ’70, când alături de „lupi tineri“ ca Jean-Jacques Beineix sau, puţin mai târziu, Luc Besson, înnoia cinematograful francez al epocii, nu prea s-au văzut la noi, cel puţin la vremea respectivă. Este vorba despre „La victoire en chantant“ / „Black and White in Color“ (1976) şi „Coup de tête“ (1979, cu actorul-legendă  Patrick Dewaere). O oarecare notorietate avea să câştige cu „Războiul focului“ / „La guerre du feu“ (1981), excelent film despre viaţa în preistorie, ecranizare după autorul SF belgian J.-H. Rosny-aîné, care practic îi trasează liniile de forţă ulterioare ale filmografiei. Succesul avea să-i permită angajarea pentru ecranizarea „Numele trandafirului“, după romanul recent apărut şi foarte la modă în acea vreme al lui Umberto Eco, coproducţie europeană de mare montare, de care avea să se achite în mod rezonabil.

Cel mai bun şi suprinzător film al regizorului avea însă să fie următorul, în 1988: „Ursul“, ecranizare după James Oliver Curwood, o emoţionantă poveste despre un pui de urs grizzly rămas orfan, realizată uluitor din punctul de vedere al acestuia şi în urma unui excepţional dresaj al animalelor. Reuşita deplină a acestui film avea să-i permită lui Annaud, în anii ’90, realizarea câtorva filme de mare montare, cu un succes mai mare sau mai moderat: „Amantul“ (1992, dramă erotică, ecranizare după Marguerite Duras), „Şapte ani în Tibet“ (1997), „Enemy at the Gates“ / „Inamicul e aproape“ (2001). În anii din urmă, regizorul s-a refugiat în filme „exotice“, dedicate, cum spuneam, interacţiunii dintre oameni şi animale: „Two Brothers“ (2004), „Day of the Falcon“ (2011), „Wolf Totem“ (2015).

Top 5 filme importante

1. Ursul (Franţa-SUA, 1988)
2. Amantul (coproducţie, 1992)
3. Războiul focului (Franţa-Canada, 1981)
4. Inamicul e aproape (coproducţie, 2001)
5. Şapte ani în Tibet (SUA-Marea Britanie, 1997)