Între aceste „coperţi” s-au derulat excelente spectacole cu Nabucco, Traviata, Trubadurul de Verdi, Faust de Gounod, Adriana Lecouvreur de Cilea, o surpriză fiind Olandezul zburător de Wagner prezentat de Opera Naţională din Serbia, publicul timişorean având astfel posibilitatea să urmărească lucrarea poate pentru prima oară. Pe lângă interesul trezit de calitatea de ansamblu a fiecărei producţii în parte, elogiate încă de la premieră, un plus de atractivitate a adus, firesc, şi invitarea unor solişti de marcă din ţară şi din străinătate, binecunoscuţi melomanilor noştri, împlinind seară de seară aura evenimentului; alături de artiştii teatrului-gazdă au evoluat, spre exemplu, soprana Dragana Radacovic din Serbia, tenorul Hector Lopez, mexican stabilit de multă vreme la Bucureşti, baritonul Carlos Almaguer, de asemenea din Mexic, tenorul Luca Lombardo din Franţa, soprana clujeană Carmen Gurban şi tenorul bucureştean Călin Brătescu, tânărul tenor Florin Guzgă de la Iaşi, baritonul coreean Tito You sau mezzosoprana Mzia Nioradze din Georgia, bas-baritonul Adrian Sâmpetrean, clujean solicitat frecvent în teatre europene importante, la pupitru aflându-se italianul David Crescenzi, entuziast şi dăruit muzicii de operă, făcând un adevărat „tur de forţă” asumat însă cu plăcere, trecând de la creaţia italiană la cea franceză cu aceeaşi siguranţă şi rigoare dintotdeauna.

Ultima seară de festival a avut conotaţii speciale, noua producţie cu Turandot fiind realizată în viziunea regizorală a maestrului Corneliu Murgu, el însuşi, în anii trecuţi, considerat unul dintre cei mai străluciţi interpreţi ai rolului Calaf pe mari scene ale lumii, abordând de această dată partitura dintr-un alt unghi, propunând o tratare pe coordonate clasice dar cu accente moderne în cel mai bun sens al cuvântului. Plecând de la faptul că întreaga acţiune se ţese în jurul unei superbe poveşti de dragoste, a dorit ca eroii să fie mereu în prim plan, plasând totul într-o atmosferă şi o „locaţie” cu aer de basm oriental, cu gestică şi atitudini specifice, cu ritualuri şi elemente ce trimit la China străveche (pentru că textul se referă la oraşul imperial Peking), poate şi la măştile, machiajul şi dansurile din teatrul Kabuki, dar cu relaţii profund umane şi fireşti între personaje. Iar scenografia cuceritoare semnată de Mario de Carlo a împlinit ideal imaginea fastuoasă şi misterioasă totodată, decorul unic, asigurând şi adâncimea, dar şi desfăşurarea pe planuri diverse, apelând la o structură „de piatră”, cu o poartă impunătoare şi trepte somptuoase, dar şi la tije înalte din bambus, costumele variate alăturând rochii de culoare închisă - negru-violet - sau multicolore, cu o croială îndrăzneaţă şi paruri extravagante pentru coriste, mantii, cisme cu vârful îndoit, cămăşi largi, coifuri argintii şi pantaloni mulaţi la bărbaţi, enorme creaţii în culori tari pentru cei trei miniştri, robe argintii pentru bătrânii înţelepţi, Împăratul Altoum fiind îmbrăcat în roşu strălucitor, în timp ce Turandot beneficiază de ţinute elegante, în auriu, negru sau alb, cu coroane sofisticate, pentru ca în final să renunţe la uimitoarea rochie-mantie albă bogat împodobită şi la impresionanta cunună originală din argint filigranat, despletindu-şi părul şi coborând către Calaf într-o modernă şi irezistibilă rochie de un roşu aprins ca... semn al iubirii intense. Balerinele fie dansează senzual în văluri transparente, fie devin războinicele din primul act sau însoţitoarele eroinei centrale (mişcarea scenică semnată de Carmen Cojocaru), apar şi balerini cu bustul gol, dar Călăul fioros este, în travesti, Manuela Ardelean. Derularea este alertă, logică şi fluentă, atractivă şi chiar... palpitantă, pentru că pe scenă se petrece permanent „ceva”, secvenţele se succed aproape cinematografic, luminile sunt uneori spectaculoase, alteori învăluind în mister scena şi personajele, iar soliştii conturează credibil personajele, evitatând inteligent orice tuşă îngroşată chiar şi în scenele rezervate grupului Ping (George Proca) Pang (Cristian Bălăşescu), Pong (Remus Alăzăroae), excelenţi şi ca joc şi mai ales în plan vocal, cu glasuri care se potrivesc şi expresivitate în care se regăsesc deopotrivă cinismul şi melancolia.

Un alt aspect demn de relevat este debutul (aceleiaşi) soprane sârbe Dragana Radacovic în dificilul (aş spune infernalul) rol titular, vocea sa robustă, condusă cu siguranţă şi aplomb, egală în registre şi penetrantă, capabilă de inflexiuni de efect, susţinând partitura extrem de adecvat, cu o expresivitate rece rezonând perfect cu structura principesei „de gheaţă”, dar cu accente bine plasate în acord cu sensurile textului, având şi avantajul unei prezenţe scenice de invidiat, impunătoare şi frumoasă... ca orice prinţesă. Partener i-a fost, în Calaf, tenorul Bogdan Roman (Zahariea), al cărui timbru generos, bogat în armonice, cu un potenţial cum rar se întâlneşte, dar care trebuie pus în valoare, răspunde cerinţelor ţesăturii solicitante, de această dată destul de puţin pregnant în registrul mediu, remarcabil însă în acutul care, evident, i-a asigurat reuşita, aplaudat prelung la finalul ariei ce face deliciul oricărui meloman; este de asemenea o apariţie scenică pe măsura unui erou mândru, războinic şi îndrăgostit până la obsesie, fără a avea totuşi prestanţa unui  prinţ. Delicată, cu o încărcătură de o sensibilitate aproape tragică, soprana Narcisa Brumar a fost, din nou, o minunată Liu, cântând şi jucând cu dăruire şi sinceritate, trăind drama sclavei îndrăgostite cu o simplitate de o puritate unanim apreciată. La rândul său, basul Octavian Vlaicu a fost convingător în rolul Timur, poate mai rezervat şi mai puţin patetic, dar în nota cerută, distribuţia deosebit de echilibrată şi omogenă copletându-se cu evoluţia lui Sabin Plăcintă-Ciurescu - un Împărat sfătos şi cald, a lui Marius Goşa (Mandarinul) şi a lui Victor Geru (Principele persan). Corul, plasat în lateral, încadrând şi comentând astfel situaţiile şi intensitatea cu care se înfruntă eroii, trimiţând cu gândul, aşa cum l-a imaginat regizorul, la „corul antic” din tragedia greacă, a cântat ca de obicei foarte bine (pregătit de Laura Mare), iar corul de copii (dirijat de Cristina Cranciova) a adus o pată de culoare din toate punctele de vedere. Orchestra a fost, la rândul său, impecabilă ca sonoritate, paletă de nuanţe, strălucire şi mai ales ca precizie şi acurateţe, sub bagheta lui David Crescenzi, un profesionist care cunoaşte stilul puccinian şi ştie cum să relaţioneze aparatul simfonic şi vocal, conferindu-i monumentalitate şi anvergură, dar şi transparenţă în momentele muzicale aproape diafane.

Urmărind spectacolul, am avut senzaţia unui filigran de o frumuseţe aparte,  realizat cu o minuţie destul de rar întâlnită mai ales într-o partitură cu numeroase capcane şi riscuri atât în plan muzical, cât şi scenic, lucrată în cele mai mici detalii, plină de farmec şi captivantă, regia oferind şi soluţii poate neaşteptate, deloc „căutate”, cu simboluri şi sensuri subliniate fără ostentaţie - aşa cum a fost, spre exemplu, gestul final al Călăului care a depus iataganul la picioarele Împăratului, ca semn al încheierii misiunii sale odată cu încetarea sacrificiului în numele unui jurământ menit să o apere pe Turandot de tot ceea ce ar însemna iubire. Iar scenografia a asigurat şi luxurianţa şi unitatea ideatică sau de locaţie oriental-modernă, într-un întreg cu adevărat artistic de o plasticitate ce asigură producţiei un loc de top nu doar în repertoriul Operei timişorene.         

   

Întâmplător sau nu, la sfârşitul lunii octombrie s-au împlinit exact două decenii de la debutul tenorului Corneliu Murgu, la vestita Covent Garden din Londra, chiar în rolul Calaf, parteneră în rolul Turandot celebra Gwyneth Jones, cu Edwars Downes la pupitru, interesant de remarcat fiind şi faptul că în Pong apărea... tânărul bariton Simon Keenlyside. Şi probabil nu a fost deloc o coincidenţă prezentarea unei noi montări a operei de Puccini în cadrul Festivalului deja tradiţional, înlocuind astfel producţia oferită publicului, de asemenea în festival, în 2001 - atunci era ovaţionat Corneliu Murgu ca irezistibil interpret al lui Calaf (bisând aria), acum în calitate de inspirat regizor; dar şi atunci, ca şi acum, cu aceleaşi emoţii, era îndelung aplaudat şi în ipostază de director general al teatrului, implicându-se cu pasiune şi dăruire de artist „pur sânge” în proiecte prin care reuşeşte să ofere melomanilor clipe minunate, aşa cum am trăit, alături de un public ce invada efectiv sala, (şi) la premiera cu Turandot.