Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Între timp, Storey răceşte şi anulează. În ultima clipă e înlocuit de acest Simone Frediani, un tenor cu o carieră minusculă, şi totul pare să basculeze spre o partidă de ruletă, în care miza e muzica lui Puccini.

Da, muzica lui Puccini din ultima sa creaţie neterminată, atât de atipică. Cel care compunea opere despre oameni obişnuiţi şi dramele lor atât de apropiate de dramele noastre cotidiene, cel care evita eroismul fără să uite niciodată să dea credit nobleţii îşi abandonează profesiunea de credinţă şi se lasă în voia muzicii marilor mulţimi şi a subiectelor mitologice cu prinţi şi prinţese, cu imperii care decad, cu eroi care se ridică. E poi, Tristano sunt ultimele sale însemnări pe partitura neterminată, admiraţia faţă de Wagner e nedisimulată.

E inevitabil să nu cauţi o legătură între secvenţele primului act şi secvenţele din viaţa reală, cele ale protestelor anticorupţie din ţară, atunci când asculţi muzica mulţimii adunate în noapte ce empatizează cu victimele prinţesei de gheaţă care trimite la moarte pretendenţi incapabili să rezolve enigmele ce le-au fost propuse, pentru ca apoi să jubileze la vederea sângelui. Sau între comentariile cinice (sau înţelepte?) ale lui Ping, Pang şi Pong şi cele din media zilelor noastre.  Din această perspectivă, Puccini nu mai pare atât de neînţeles cu al său Turandot. E tot despre noi.

Nu e momentul cel mai potrivit să discutăm extensiv despre producţia lui Emil Strugaru, clasică (inevitabil) şi derizoiru-reductivă ca scenografie, dar luminată competent şi propunând o mişcare de scenă coerentă, fără să-şi propună să revoluţioneze nimic. A fost un vehicul pentru solişti vocali de felurite calibre, iar aseară a servit voci bune, mai mult ca niciodată.

Primul act a fost dominat de eforturi lăudabile, nu întotdeauna reuşite, ridicând tensiunea aşteptării întâlnirii cu Iréne Theorin, căci Turandot începe să cânte abia de la mijlocul operei încolo. Autoritatea sopranei părea să se simtă cu mult înainte să i se audă primele note, căci Renata Vari a arătat o Liù stresată, vibrând larg şi dramatic ceea ce ar fi trebuit să fie liric şi vulnerabil. Sorin Drăniceanu părea şi el inconfortabil în tessitura lui Timur devenită brusc prea înaltă pentru legendarul bas craiovean. În ceea ce-l priveşte pe Calaf, Simone Frediani punea pe tapet atuurile unei voci virile, dublate de un timbru neaşteptat de plin, cu accente lirice, dar acuzând sporadic probleme de pasaj, încât simţeai nevoia să-i ţii pumnii în confruntarea din actul II.

Continuarea articolului pe blogul Despre Opera.