Numai că, la fel ca şi anul trecut, când s-a cântat alt opus popular, „Rigoletto“, 80% dintre interpreţii principali au fost din afara Bucureştiului, de la Cluj-Napoca şi Timişoara, Capitalei revenindu-i doar personajul Manrico, întrupat de tânărul Adrian Dumitru, debutant în rol. Este şi acesta un fapt simptomatic.       

Fără îndoială, dirijorul David Crescenzi, actualmente director artistic al Operei Naţionale Române din Cluj-Napoca, dar şi „Guest Conductor in Residence“ la Deutsche Oper am Rhein Düsseldorf-Duisburg, este stăpân asupra partiturilor maestrului de la Busseto, le cunoaşte bine, le conduce pe dinafară, lucru dovedit încă de la începuturile prezenţei sale sistematice pe scenele şi podiumurile din România, petrecută în 2002. Are cultura stilului tradiţional verdian, căreia îi aplică o tentă de modernitate, demonstrată prin politica tempourilor, ce nu stagnează şi fac loc unei lecturi dinamice, traducătoare a dramaturgiei opusului, foarte utilă, mai ales în condiţiile lipsei jocului scenic. Păcat că majoritatea soliştilor, exceptând-o pe Azucena, a adăugat doar sporadic şi timid vizualul trăirii.


David Crescenzi, Ciprian Ţuţu

Inspiraţi de baghetă, instrumentiştii Orchestrei Naţionale Radio au stabilit imediat raporturile expresive potrivite. Atent la detalii, controlând admirabil şi echilibrat planurile sonore, Crescenzi a impus nuanţări şi coloristică diversă acordată imaginilor verdiene, de la rafinamente de atmosferă la tumult şi violenţă. Urmărirea soliştilor s-a făcut în bune condiţiuni, în care decalajul de după intrarea furtunoasă a lui Ruiz din tabloul al 6-lea a fost prompt rezolvat.

Corul Academic, pregătit exemplar de dirijorul său Ciprian Ţuţu, a cântat cu omogenitate şi putere descriptivă celebra pagină ce deschide al doilea act („corul ţiganilor“), a emoţionat în creionarea ambianţei eterate din tabloul „mănăstirii“, a dăruit energie primei scene a actului al III-lea, a adus apăsătoare tente funebre în „Miserere“.

„Azucena“

În mod cert, Andrada Ioana Roşu Vaida (foto dreapta) a îmbinat cel mai bine darurile vocale de mezzosoprană dramatică, indispensabile rolului Azucena, cu intenţiile de interpretare proprii personajului verdian. Glasul este impunător, bogat dimensionat, cu strălucire acută şi impresionante sunete grave în emisie „de piept“, acestea din urmă puse în evidenţă încă de la aria „Stride la vampa!“, începută mai introspectiv, dar a cărei strofă secundă a sunat realmente înfricoşător, exprimând întregul tragism al încercatei eroine. Terorizată de amintirile funeste, şi-a expus povestirea cu aplomb şi tensiune, similar intervenţiilor din duetul cu Manrico în care, spre pildă, replica „Strana pietà!“ a rezonat premonitoriu şi tulburător. Au existat momente în cântul artistei în care alternanţa forţei paroxistice cu implorarea maternă („... il tuo sangue è sangue mio!“) au creat contraste de puternic impact emoţional în actul al II-lea. Construcţia rolului s-a situat pe aceleaşi coordonate şi în actul următor („Giorni poveri vivea...“ în oponenţă cu explozivul final al tabloului prim) sau în ultima scenă a operei, în care visătorul „Ai nostri monti“ s-a transformat într-un cutremurător strigăt justiţiar, „Sei vendicata, o madre!“, colosal Si bemol acut.

Andrada Ioana Roşu Vaida a înţeles de ce, iniţial, Verdi a dorit să-şi numească opera, „Azucena“...

Debuturile

Aflată la prima întâlnire cu personajul Leonora, soprana Brigitta Kele (foto dreapta) şi-a expus cu emoţie timbralitatea luxoasă, glasul rotund, îmbrăcat în armonice preţioase. Artista îşi construieşte tipologia de soprană verdiană liric-spintă, la care poate accede definitiv odată cu configurarea pianissimelor acute plutitoare, servite pe fraze lungi, aşa cum cere aria „D'amor sull'ali rosee“ din actul al IV-lea, altminteri cântată cu inflexiuni cantabile, expresive.  Lejerităţile scriiturii au fost bine servite în cavatina „Tacea la notte placida“ (primul act), cabaletta „Tu vedrai che amore in terra“ sau prin adresările briliante „Vivrà! Contende il giubilo“ din duetul cu Contele (ultimul act). Sunetele acute, inclusiv un neaşteptat şi nescris Re bemol, cu intonaţie aproape perfectă la sfârşitul terţetului, au avut pe parcursul serii lungimi crescânde şi consolidate. După aria de început, a adăugat sporite valenţe de nuanţare, remarcabile, sensibile, în scena de la mănăstire şi în cele două acte subsecvente.

Debutant în rolul Manrico, piatră de încercare a tenorilor eroici, Adrian Dumitru (foto dreapta) a găsit cele mai bune momente în desenele melodice lirice, pornite mai puţin expresiv în serenadă, dar regăsind spiritul evocator prin frumos legato în secvenţele „Mal reggendo all'aspro assalto“ din tabloul „ţiganilor“ sau „Ah, che la morte ognora“ din „Miserere“, trecând cu fraze lungi prin aria „Ah, sì, ben mio...“ până la duiosul „Riposa, o madre“ din final. Cu impetuozitate s-a lansat în atacuri acute, zonă de registru în care glasul se dezvoltă şi mai amplu, exagerând chiar cu un Si bemol înalt nescris, în exclamaţia „Suo figlio!“ din tabloul 6 al operei, ce include şi celebra stretta „Di quella pira“, cântată în temuta tonalitate originală, Do major. În asemenea condiţii, încheierea ce încoronează actul al III-lea a fost uşor forţată şi scurtă, deşi pregătirea a aşteptat un confort instrumental mai sigur. În viitor, Adrian Dumitru trebuie să dozeze totul cu grijă pentru evitarea eforturilor, care pot duce la opacizări ale glasului. Studiul îl va ajuta.

Experimentaţii

Şi pentru basul timişorean Gelu Dobrea, rolul Ferrando a însemnat o sporire, pe parcursul serii, a conturului atitudinii, pornite cu puţine momente ameninţătoare în povestirea de început, lipsită de mister, până la buna abordare viguroasă din primul tablou al actului al III-lea, proprie exprimării cazone.

În această ordine deloc întâmplătoare îl numesc acum pe un alt clujean, experimentatul bariton Florin Estefan, posesorul unuia dintre cele mai frumoase glasuri din ţară şi nu numai. Încărcat de coloristică generoasă, a interpretat rolul Contelui de Luna, partitură tipică de bariton verdian de linie şi incursiuni dramatice. Artistul a probat multe calităţi în sensul descrierii nobleţei personajului, stăpânit de o multitudine de sentimente, de la iubire şi gelozie la furie oarbă şi dorinţă de răzbunare. A derulat câteva fraze lungi, bine susţinute şi, mai ales, a aruncat cu autoritate săgeţi de efect dramatic imediat. În general, frazele energice, avântate violent au salvat pasivul împovărat de sunete drepte, liniare, de un vibrato acut destul de accentuat, ce au alterat atât de importanta omogenitate a liniei vocale.

În celelalte roluri au fost distribuiţi soprana Mădălina Stan (Ines), tenorul Nicolae Simonov (Ruiz şi Mesagerul), basul Mihai Cârstea (Un bătrân ţigan).

Gândind că Societatea Română de Radiodifuziune prin Orchestrele şi Corurile Radio doreşte să prezinte marea trilogie verdiană începută în ultimii doi ani, oare se poate presupune că prima lună din 2020 va fi rezervată „Traviatei“, sub bagheta aceluiaşi David Crescenzi? Şi tot cu un „cast“ clujean, uşor previzibil, Anita Hartig, Ştefan Pop, George Petean? Deşi în concert, cel puţin ar aduce parfumul marilor scene mondiale.