A fost cel mai mare succes postrevoluţionar al unui spectacol de operă, al unui cântăreţ de operă, comparabil cu cele din anii de legendă ai teatrului. Izbucniri de ovaţii asurzitoare şi aplauze puternice la faţă de cortină, după ariile sopranei, după scene („Amami, Alfredo”, actul secund), după supra-acute spectaculoase, într-un entuziasm care a continuat la nesfârşit. O nemaiauzită - pe scena noastră - tălmăcire a ariei „Addio del passato” (actul ultim) era gata-gata să fie bisată, dacă dirijorul nu relua destul de rapid spectacolul, practic oprit de public. Flori au curs din loji şi de la balcoane, flori s-au dăruit la sfârşit când melomanii seduşi păreau că nu mai doresc să plece acasă şi au făcut o coadă interminabilă în foyer, la autografe. O serată de vis, o atmosferă de vis, un adevărat eveniment, un triumf generator al unei frenezii de nedescris.

Artizanul acestor sentimente dezlănţuite poartă un singur nume, Elena Moşuc,  soprana celebră aureolată pe marile scene ale lumii începând cu faimoasa Scala din Milano şi revenită după mulţi ani în teatrul bucureştean, la important ceas aniversar al artistei.

A oferit o interpretare covârşitoare prin construcţia minuţioasă a personajului Violetta Valéry de la stările de frământare interioară pe care le trăieşte în primele trei secvenţe ale operei la serenitatea finalului. Şocul primei iubiri, lovitura dură primită din partea lui Germont-tatăl, sfâşietoarea decizie de a se despărţi de Alfredo, jignirile care îi sunt aduse, au fost contorsiunile de spirit pe care Elena Moşuc le-a simţit, ca desăvârşită actriţă, răvăşind adâncurile unui suflet chinuit. Le-a expus cu talent de mare tragediană, captivând sala, făcând-o să vibreze, ţinând-o într-o stază de continuă tensiune. Frumoasă, delicată, gingaşă, a fost - în ultimul act - lebăda cu aripile larg deschise care s-au frânt în ploaia de petale de camelii.

Toate aceste trăiri şi-au găsit pandantul în măiestria cântului, pentru că artista, ca orice mare cântăreaţă, trece prin glas expresii infinite. Posibilităţile de a le înfăţişa nuanţat sunt fără margini. Elena Moşuc deţine cheia unui arsenal de o rară bogăţie, care îşi are sorgintea în stăpânirea la perfecţiune a ceea ce este sursa tuturor exprimărilor lirice, tehnica belcantistă. În „Traviata”, a dăruit-o romantismului verdian, atingând idealul în interpretare.

Am scris mult despre Elena Moşuc, despre varietatea de culori cu care îşi înzestrează cântul. Şi în spectacolul bucureştean, soprana a creat neţărmurite imagini expresive care au copleşit, au încântat, au electrizat, au făcut ca strălucirea şi prospeţimea vocii ei, modelate la extrem, să răscolească inimi, să inducă extazul, să subjuge. Pianissimele au oprit timpul în loc, legato-urile au fost îmbătătoare, acutele au sfredelit spaţiul acustic, tentele coloristice  au înveşmântat totul. Măiestrie la extrem.

Partenerii Elenei Moşuc s-au străduit să-i fie prin... preajmă. Problema a fost că tenorul danez Sune Hjerrild (Alfredo), în pofida unui timbru liric plăcut, nu este înzestrat cu voce de amploare suficientă. Mai mult decât atât, preparativele tehnice sunt precare şi plasarea deranjant-nazalizată a sunetului i-a estompat sonorităţile şi i-a privat glasul de proiecţie corespunzătoare în sală. Aici este defectul, din cauza căruia vocea a părut şi mai „de buzunar”. Poate că un studiu bine îndrumat ar produce ameliorări. Nici ambitusul nu-l serveşte, aşa că nu înţeleg de ce s-a ambiţionat să emită nota de Do natural acut din finalul cabalettei, oricum nescrisă de Verdi. A fost o încercare nefericită.

Pentru rolul bătrânului Germont, baritonul Ştefan Ignat a propus un personaj sever, inflexibil. O stană de piatră. Nimic nu l-a clintit din gândul de a o îndepărta pe Violetta de Alfredo, de a-şi proteja fiul. Ştefan Ignat – un artist cu glas de calitate, cu rezonanţă profundă, neatent la intonaţie.

Distribuţia i-a mai cuprins pe Sidonia Nica (Flora), Cristina Eremia (Annina), Andrei Lazăr (Gaston), Vasile Chişiu (Baronul), Daniel Filipescu (Marchizul), Iustinian Zetea (Doctorul), Constantin Negru (Giuseppe şi Servitorul), Alin Mânzat (Comisionarul).

Orchestra şi Corul Operei Naţionale Bucureşti au fost dirijate de Adrian Morar.

La serata aniversară, cei prezenţi au asistat la scrierea de către Elena Moşuc a unei pagini de glorie a primei scene lirice a ţării. Şi pentru că am făcut referire la perioada de aur a teatrului, când se montau spectacole în mod special pentru marii noştri cântăreţi Nicolae Herlea, Ludovic Spiess..., mă gândesc că aşa s-ar putea face şi pentru diva zilei, Elena Moşuc. Poate „Luisa Miller”, poate „Lucrezia Borgia”..., rarităţi necântate la Bucureşti şi care i-au adus marii soprane succese de notorietate.