Trei „dive” şi... un „divo”

Iulia Isaev, David Crescenzi, Liliana Ciucă Mattei, Ştefan Pop, Teodora Gheorghiu, după repetiţie

Concertul din preajma Crăciunului, datorat Formaţiilor Muzicale Radio şi desfăşurat sub genericul „divelor de operă” a primit în 2015 şi o voce de tenor, aceea a tânărului Ştefan Pop, a cărui lansare mondială a avut loc după câştigarea fără drept de apel a marelui Concurs Internaţional de Canto „Operalia – Plácido Domingo”, ediţia Milano 2010.

         O asociere binevenită a invitatului special cu celelalte trei glasuri, dintre care numai unul, al sopranei Teodora Gheorghiu, mai fusese auzit în tradiţionalele concerte, ajunse acum la ediţia a cincea. Soprana Iulia Isaev (înlocuitoare a sopranei Tatiana Lisnic, iniţial anunţată) şi mezzosoprana Liliana Ciucă Mattei i s-au alăturat.

          Un program popular, cu piese arhicunoscute, interpretate de aspiranţii la justificarea titulaturilor din afiş în compania Orchestrei Naţionale şi a Corului Academic Radio, a fost dirijat de italianul David Crescenzi, una dintre baghetele specializate în muzica de operă, care şi-a făcut din România o a doua ţară.

„Divă” este o titulatură pretenţioasă, chiar pentru un afiş cu tentă vădită de atracţiozitate, ce reuneşte alături de înalta calitate artistică, o prezenţă şi o atitudine pline de „glamour”, de aură strălucitoare. Frumoase şi elegante, cu siluete şi ţinute impecabile, cele trei au captat privirile. Întrucât atributul se şi construieşte, le mai trebuie reclama, interviurile şi prezentările, fotografiile în revistele noastre „glossy”, care însă nu se înghesuie să facă publicitate decât pentru foarte puţine nume din muzică. Ciclul „divelor” promovat de Radio România ca un veritabil club poate fi o meritată sursă de inspiraţie.

David Crescenzi, un dirijor de marcă

Ansamblurile - Orchestra Naţională şi o formaţie a Corului Academic Radio pregătită de Dan Mihai Goia - au fost la altitudine. Instrumentiştii au cântat compact, cu atacuri precise şi bune evidenţieri ale partidelor. Şi dacă „Sinfonia” operei „Don Pasquale” a debutat atât de vijelios încât a transformat „Allegro”-ul donizettian într-un „Prestississimo” greu inteligibil, David Crescenzi a continuat elegant în alternanţele „Andante”, „Moderato”, „Più Allegro”, cu „rubati” de efect. Dirijorul este un bun analist de detaliu al atmosferei partiturilor, conexările cu dramaturgia sunt evidente. Mă gândesc la „Dansul orelor” din „Gioconda” de Ponchielli, care a adus în prima secţiune prevestirea funestă a tragicelor întâmplări (violoncele pline de tristeţe), urmată de exuberanţa („Allegro vivacissimo”) balului din palatul veneţian al lui Alvise, Ca’ d’Oro. Bagheta a fost şi expresivă, şi incisivă. Pentru uvertura operei „Luisa Miller”, Crescenzi a ales tempi echilibraţi, fără excese şi o gestiune oportună a planurilor sonore. În finalul concertului, Orchestra Naţională Radio a oferit o versiune poetică - în aranjamentul dirijorului - a popularei „Silent night” de Franz Gruber, un îndemn muzical şi verbal către public pentru întâmpinarea Sărbătorilor Crăciunului „con pace e serenità”.

Ca acompaniator al soliştilor, David Crescenzi nu a însoţit doar, ci a şi inspirat, cu gestică fermă, precisă şi sugestivă, ca de altfel pe întreg parcursul serii, în care a dirijat totul pe dinafară.

Corul a cântat catifelat şi cu frumoase „crescendi” într-o pagină totuşi puţin ternă pentru un asemenea concert, „Patria oppressa” din „Macbeth” de Verdi, din acelaşi opus alegându-se şi „Tre volte miagola”, în care confruntarea cu orchestra i-a estompat sonorităţile şi claritatea slovelor pasajului în pianissimo briliant „...rimescete, rimescete...”. Virtuţile de omogenitate şi  masivitate sonoră s-au revelat în „Chi del gitano” din „Trubadurul” aceluiaşi Verdi.

În partiturile solistice

Vocea mezzosopranei Liliana Ciucă Mattei este, la ora actuală, una dintre cele mai frumoase din ţară şi nu numai. Înzestrarea cu armonice de preţ, culoarea sunetului, frazarea cu sens sunt însuşiri evidente. A cântat strălucitor, cu seducătoare senzualitate „Seguidilla” din „Carmen” de Bizet şi, după o abordare mai firavă a debutului primei strofe din „Stride la vampa!” („Trubadurul”), a continuat cu consistenţă vocală, în tente sumbre, potrivite personajului Azucena şi solide note de Sol înalt. Păcat, mare păcat, că artista clujeană nu a fost solicitată mai mult de program, lucru de altfel valabil şi pentru ceilalţi parteneri de afiş.

Cunoscută şi apreciată din spectacolele bucureştene, Iulia Isaev a ales două pagini din opere des interpretate pe prima scenă lirică a ţării, aria „scrisorii” din „Evgheni Oneghin” de Ceaikovski şi „Un bel dì, vedremo” din „M-me Butterfly” de Puccini, din care prima se include mai rar pe afişele unui concert, poate din cauza lungimii. A fost însă un vehicul de expresivitate pentru soprană,  care a ştiut să creeze climaxul visării în noapte a unei eroine romantice, după un start uşor voalat, dominat de sonorităţile orchestrale. A dezvoltat frumoase note înalte, ca şi în aria pucciniană, începută cu un atac superb de sunet şi încărcată expansiv, cu adâncă trăire.

Pentru Teodora Gheorghiu, se ştie, actuala perioadă de studiu este orientată către abordări lirice, destinate valorificării potenţialului acumulat şi dezvoltării naturale a glasului de sorginte lejeră. Drumul este bun, dar mai sunt paşi de urmat, pentru ca sunetele grave să capete pregnanţă iar cele acute, volum sporit („Come scoglio” din „Così fan tutte” de Mozart) sau respiraţia să-i permită lungirea frazei pentru a include, pe un singur arc, Si bemol-ul culminant al ariei „Tu che di gel sei cinta” din „Turandot” de Puccini. Soprana rezidentă la Viena deţine o solidă cultură stilistică mozartiană, pe care a expus-o cu rafinament şi, totodată, s-a exprimat emoţionant în conturul rezervat personajului puccinian în prag de sinucidere. O artistă adevărată! Sensibilitatea a fost cheia de boltă şi în duetul „O soave fanciulla” din „Boema” de Puccini, alături de Ştefan Pop.

Entuziasmantă a fost prestaţia acestuia, care a deschis partea vocală a concertului cu „La mia letizia infondere” din „Lombarzii” de Verdi, smulgând ovaţii. Glasul tenorului parcurge o perioadă fastă ca sonoritate, proiecţie şi concentrare de sunet. Cântă spinto, cu patină tipic italiană, avântat, cu frazare bine studiată, cu accente eroice şi omogenitate pe întregul ambitus, până la acutele spectaculoase, suverane, „cât casa”. În discursul muzical, adaugă momente subtil prelucrate, propice pentru contururi complexe. Aşa au fost moliciunile de expresie din duetul de dragoste puccinian. Demonstrarea abilităţilor virtuozistice s-a făcut cu prisosinţă în canţoneta „La Danza” de Rossini, cu care exuberantul tenor bistriţean şi-a încheiat programul.

Clubul „divelor” de la Radio se lărgeşte şi se susţine. Aşa încât, se aşteaptă numele anului 2016, sper, ferite de anulări de ultim moment.