Tihna regăsită. Despre Festivalul de Muzică Veche de la Miercurea Ciuc

„Odinioară, totul a fost cumva”. Cred că adagiul lui Géza Ottlik, marele scriitor maghiar al secolului al XX-lea, „tatăl” lui Péter Esterházy, printre alţii, este un suspin ce poate explica succesul Festivalului de Muzică Veche din Miercurea Ciuc, organizat anul acesta între 10 şi 13 iulie.

Scriind la ceva în dimineţile clujene şi ascultînd muzică mă surprinde că trebuie să întrerup o piesă de Pachelbel, Bach sau Händel: sunt prea ”calme”, prea ”liniştite” pentru mine — sunt nevoit să aleg ceva de Stravinski, de Gershwin sau de Bartók. Nu mă las însă: mă educ cu încrîncenare în direcţia acceptării celor vechi.

Cred că Festivalul de Muzică Veche exact asta face: propune o educaţie în atmosfera unor epoci în care totul a avut un caracter bine determinat, cînd mai exista tihnă, pace, linişte, bucurie calmă, adică lucruri care nouă ne par a fi de pe o altă planetă. Cînd îl asculţi pe Bach, vorba altui mare scriitor maghiar, György Faludy pe numele lui, parcă asculţi cum se ridică vocea omului la Dumnezeu, de bună seamă pentru că atunci chiar exista Dumnezeu, nu era o problemă aşa de spinoasă cum e astăzi.

Vreme de cinci zile, Miercurea Ciuc va deveni, cum devine din 1980 încoace, oraşul unei alte epoci, al unei perioade la care astăzi ne gîndim cu melancolie. Muzicieni de stradă, ansambluri cunoscute în întreaga lume (printre care prestigiosul La Fenice), prelegeri (de exemplu, Muzica de la curţile noastre boiereşti de Elena Maria Şorban se anunţă interesantă la Universitatea de Vară din perioada 7 şi 11 iulie), meniu renascentist în cîteva restaurante — un adevărat festin al unei spiritualităţi deja apuse. Dar cultura este admirabilă pentru că nimic nu e apus cîtă vreme nu lăsăm să fie, şi orice poate fi înviat dacă vrem cu-adevărat.