Dintre cele 21 de lungmetraje selecţionate în secţiunea competiţională „Zilele Filmului Românesc” (ZFR), zece au fost filme nonficţionale (în timp ce realizatorii unor filme de ficţiune au recurs şi la elemente de documentar, confirmând astfel fluidizarea graniţelor dintre genuri). Am ales să abordez aici cinci dintre lungmetrajele documentare româneşti (sau cu participare românească) pe care le-am remarcat anul acesta în cadrul ZFR.

Devotament

„Acasă”, filmul de debut al cineastului-jurnalist Radu Ciorniciuc, venea la TIFF distins la mai multe festivaluri internaţionale importante, începând cu cel de la Sundance. Şi la Cluj, documentarul a obţinut Premiul ZFR al secţiunii Lungmetraj. „Acasă” construieşte un portret pasionant unei familii numeroase, din care se evidenţiază Gică, tatăl, şi Vali, unul dintre băieţii mai mari. Membrii familiei Enache sunt urmăriţi cu abnegaţie de către realizatori, mai întâi în Delta Văcăreşti (unde Gică a ales să se mute în urmă cu 18 ani şi unde, într-o baracă, el şi soţia sa şi-au crescut cei nouă copii), apoi în cartierul în care sunt obligaţi să se mute atunci când căminul lor devine parte dintr-un parc natural, într-o locuinţă socială şi înapoi în deltă (în cazul lui Vali). Relaţiile fluctuante dintre personaje prilejuiesc momente emoţionante, tratate nesenzaţionalist. Regizorul se concentrează asupra adevărului acestor personaje, fără a le judeca sau a le folosi pentru a demonstra o teză.

Demascare

Monica Lăzurean-Gorgan, unul dintre producătorii lui „Acasă” (şi, totodată, cel mai experimentat cineast documentarist dintre cei discutaţi aici), semnează, alături de germana Michaela Kirst şi austriaca Ebba Sinzinger, regia lui „Lemn”. Acesta, proiect iniţiat de româncă, este un documentar de investigaţie ce ne poartă pe patru continente. Iniţial, „Lemn” pare un film cu un Indiana Jones care revine acasă (la Washington, D.C.) după o misiune periculoasă (în Rusia şi China), pentru a pleca din nou într-alta şi mai periculoasă (în România). Jones e germano-americanul Alexander von Bismarck, director executiv al ONG-ului activist Environmental Investigation Agency. Plot-ul românesc, alternat cu un altul peruan, este, probabil, destul de familiar aici: ancheta privind defrişările ilegale duce la dezvăluirea legăturilor dintre compania austriacă Schweighofer şi mafia locală a lemnului. Desfăşurarea investigaţiei, din care nu lipseşte tensiunea, este captivantă, iar povestea e cu „va urma”.

Denudare

„Totul nu va fi bine”, scris şi regizat de debutanţii Adrian Pîrvu şi Helena Maksyom, a primit la TIFF Premiul FIPRESCI, al criticii internaţionale. Este un documentar mai personal (cei doi realizatori sunt şi protagonişti, şi naratori din off), care începe ca filmul unui film eşuat. Adrian, născut în anul catastrofei de la Cernobîl, ştie de la mama sa că este parţial orb din cauza unei vizite a ei în Ucraina, pe când era gravidă cu el în şase luni. Începe să facă un film-autoportret, în care decide să adauge şi mărturiile altor tineri afectaţi de dezastru. Aşa o întâlneşte, în Kiev, pe Helena, suferindă cronic, şi între cei doi se dezvoltă o relaţie amoroasă, în timp ce sunt parteneri în realizarea unui road movie despre Cernobîl (ce devine un film despre ei doi). Chiar dacă întâlnirile cu victime ale catastrofei nucleare par să-l ajute pe Adrian să-şi găsească împăcarea, relaţia sa cu Helena se deteriorează treptat. Un documentar cu cărţile pe masă, de o onestitate deseori izbitoare.

Delicateţe

Tot un debut regizoral e şi „Casa cu păpuşi”, al directorului de imagine Tudor Platon. Este un alt documentar personal, în care regizorul nu se sfieşte să apară în faţa camerei de filmat. Personajele principale sunt bunica sa, Cica, şi prietenele ei de-o viaţă. În fiecare an, femeile îşi petrec împreună vacanţa, departe de restul lumii, într-o vilă de pe Valea Oltului (acolo unde le urmează Platon). Discuţiile fermecătoare – pentru realizator şi pentru spectatori deopotrivă – ale acestor doamne septuagenare îmbină veselia cu melancolia, gluma cu rememorarea, bârfa măruntă cu viziunea asupra existenţei. Între tânărul cineast şi pensionare se creează o comunicare neîngrădită, bazată pe tandreţe şi sinceritate. El acceptă chiar să apară în aceleaşi ipostaze comice ca şi ele. Evident, relaţia cea mai apropiată a regizorului este cea cu bunica sa, cu care străbate uliţele satului, lăsând-o să trăncănească despre tot ce-i trece prin cap. Însă orice spici al Cicăi este un veritabil spectacol.

Dedicare

Un alt director de imagine care face pasul către regie este Alex Brendea, cu „Profu’”, documentar-portret despre un dascăl neconvenţional. Dorin Ioniţă este un profesor de matematică din Bistriţa, care, mai ales după ce a divorţat, pare să se fi căsătorit cu meseria. Brendea, un fost elev al său, a fost intrigat de faptul că Profu’ a părăsit învăţământul preuniversitar formal, transformându-şi în schimb propriul apartament într-un cabinet de meditaţii. Aşa s-a născut un film cu un protagonist mereu în vervă, care s-a putut dispensa de indicaţii regizorale, sporind astfel autenticitatea documentarului. Cele mai multe secvenţe se desfăşoară în sala de clasă improvizată, unde Profu’ domneşte peste copii şi animale, purtându-le de grijă tuturor. Este un personaj ataşant, capabil să ducă în spate filmul. Pe lângă instruire şi consiliere profesională, Ioniţă critică sistemul de învăţământ, spune glume corozive sau citează din Kant, Pascal şi Noica (care vorbeşte de „tirania profesoratului”).

Dacă aveţi şansa de a vedea oricare dintre aceste cinci filme documentare, pe ecrane mai mici sau – ideal – mai mari, vă sugerez să nu o rataţi. Pentru că, după cum sună sloganul promovat la TIFF de unii dintre cineaştii amintiţi anterior, „documentarul contează”. Acum, poate, mai mult decât oricând.