„Acesta nu este un film, este tentativa unui film, este umbra a ceea ce şi-ar fi dorit şi ar fi putut fi“, scria un comentator occidental, după ce valurile de entuziasm de la primele vizionări, date de majestuozitatea stilului lui Villeneuve („acesta e singurul care putea să continue capodopera lui Ridley Scott“ etc.), se mai stinseseră, şi-ţi dai seama, după ce ieşi de la film şi-ţi decantezi impresiile, că mare dreptate mai avea. Culmea este că regizorul canadian, care-o ţine de la debut din succes în succes (critică şi public, în egală măsură) şi a fost rugat de studiouri să facă acest film, spune că n-avea de gând să continue un „classic“, dar a fost convins de citirea scenariului.

Or, tocmai scenariul e previzibil, destul de subţirel şi spune-o poveste, în ultimă instanţă, complet inutilă. Nici la nivel propriu-zis tehnic – vizual şi al efectelor speciale – filmul nu excelează: 3D-ul în care e împachetat filmul nu are niciun sens, dar chiar niciunul (nicio scenă nu se serveşte, nicio secundă, de posibilităţile acestei noi tehnologii). Ochelarii nu fac decât să strice receptarea imaginii (reputatul Roger Deakins), monocromă şi monotonă (vom vedea de ce), departe de virtuozităţile plastice ale filmului lui Ridley Scott. Dar lucrul cel mai nepotrivit şi deranjant este muzica (Benjamin Wallfisch şi alt reputat, Hans Zimmer), care nu face decât să îngroaşe kitschos momentele de aşa-zis suspans.

Revoltă în L.A.

Să ne înţelegem: nici „Blade Runner“-ul lui Ridley Scott din 1982 nu era o capodoperă, dar a devenit un film important şi extrem de influent, un „instant classic“, din motive care se cunosc. Nu are cum să fie cazul lui „Blade Runner 2049“, o continuare poate stimabilă (da, pentru că putea fi un film cu adevărat prost), dar care nu mai creează o dată în istorie, îl uiţi cum ai ieşit din sală (aici constă inutilitatea scenariului şi a filmului). Scenariul filmului vechi, inspirat dintr-un roman de Philip K. Dick, putea pune anumite întrebări despre identitate (tipice acestui autor cu totul special de SF), despre inteligenţa artificială incipientă, despre – la urma urmei – ce constituie umanitatea noastră (vezi androidul interpretat de Rutger Hauer).

În „2049“ nu mai există astfel de subtilităţi, toată lumea ştie că este android, dacă este, şi-şi face treaba conştiincios: „K“ (Ryan Gosling) se ocupă de „retragerea“ semenilor săi (replicanţi ieşiţi din uz), iar Rick Deckard (Harrison Ford) nu mai are nicio îndoială că-i android şi s-a „retras“ singur de mult într-un loc necunoscut. Care-i plot-ul? Se pare că, pe vremuri, Deckard şi Rachael (Sean Young) ar fi făcut un copil care-i bine ascuns, ceea ce schimbă datele problemei (K are bănuieli, vom vedea cât de fondate, că-i vorba chiar despre el). Faptul că androizii ar putea naşte copii – nu ni se explică cum – brusc îi umanizează, îi face „mai mult decât oameni“, adevăraţii oameni, aşa că ei se pregătesc, în taină, de o nouă revoltă. Ce ne spune, însă, nouă nou această revoltă a fiinţelor create tot de noi (topos ultra-uzitat, de la „Golem“ / „Frankenstein“ până la „2001”)? Nimic.

„Femeia“ nu e om. E hologramă

S-a mai întâmplat ceva important, de la momentul temporal al filmului din 1982 până acum: prin anii 2020 a intervenit o pană de curent şi informatică masivă, inexplicabilă şi care-a durat multă vreme, prin urmare – după Întuneric – mai toate datele s-au pierdut şi lumea se află într-un mini-haos. De-aici, nu mai sunt mari diferenţe între interiorul şi exteriorul Los Angeles-ului (monocromia de care vorbeam, de peisaj post-apocaliptic, „selenar“), şi Villeneuve nu se mai lansează în descrierile ingenioase ale oraşului viitorului, care făcuseră mult din farmecul filmului lui Scott.

Luv (Sylvia Hoeks), principala antagonistă şi o imagine implacabilă a Morţii. În viitorul imaginat de Villeneuve, cam toată lumea este android

Îi reuşeşte însă o altă abordare neconvenţională, creativă a tehnologiei: femeia-, nu -robot, ci virtuală, Joi (Ana de Armas), „sclava“ lui K, cu care are o frumoasă poveste de dragoste în virtual-real. Şi hologramele pot iubi, nu-i aşa? Folosirea creativă a efectelor speciale era una dintre mizele filmului lui Scott, iar Villeneuve îl omagiază discret ucenicind în acest sens. Poezia SF-ului, a viitorurilor imaginare, este ceea ce vor să (re)găsească cei doi autori (pentru că şi Ridley Scott umbla pe urmele „Metropolis“-ului lui Fritz Lang), problema e că fac parte din „şcoli“ poetice diferite, prin urmare stilurile lor nu prea se potrivesc, nu se „pupă“.

Umbra lui Dick? Nu prea

Bizar e că genericul îi menţionează pe scenariştii actuali, Hampton Fancher (coscenarist şi la primul „Blade Runner“, în 1982) şi-un „mercenar“, Michael Green, şi spune că-i inspirat de personajele din romanul lui Dick (scenariul nefiind, cum spuneam, mai deloc philipkdickian), dar nu pomeneşte scenariul din 1982 (al doilea autor: David Peoples). Or, el se trage mult mai mult din scenariul primului film, pe care-l continuă după 35 de ani, apelând la mare parte dintre personaje (Rick şi Rachael, cel puţin), decât din sugestiile create de sefist în „Do Androids Dream of Electric Sheep?“.

Aşa cum s-a înţeles de până acum, noul „Blade Runner“ este „sfâşiat“, scindat între dorinţa de a semăna cu vechiul film, impunătorul clasic (rapeluri nu numai în acţiune, narative, ci şi stilistice), şi ambiţia lui Villeneuve de a crea ceva nou, de a-şi pune marca pe noul produs (de-aceea, „2049“, cu tot succesul lui actual, este mult mai puţin comercial, „de public“ decât filmul lui Ridley Scott din 1982). Pendulează între vechi şi nou, iar această pendulare e nocivă, nu creează un produs cu identitate proprie, un alt film epocal.

Un Gosling cu blană

De-aceea, filmul acesta rămâne, cum spuneam, la nivelul de „tentativă“, este „umbra“ celui de-acum 35 de ani, de care nu se poate desprinde, deşi toată lumea ştie că, dac-ar tăia „cordonul ombilical“ complet, ar fi şi mai rău. Plecând de la aceste premise, Villeneuve îşi instalează-n film stilul – elegiac, meditativ şi majestuos (prin comparaţie, Scott e un „poet“ clasic, cu inorogi şi efecte de lumină, un „prerafaelit“) – pe care l-a perfecţionat în produse ca „Enemy“ şi „Arrival“, chiar şi „Sicario“; odată mecanismul pornit, el funcţionează de la sine, dând impresia (falsă) a unui film cu sens. Un Ryan Gosling (actor, de altfel, foarte bine ales) cu aceeaşi scurtă verde cu guler de blană, care să se plimbe, abulic şi absent, timp de două ore şi jumătate în căutarea propriei identităţi (dar şi a secretului lumii, lumii lui), este totuşi, uneori, prea mult.

Info

Vânătorul de recompense 2049 / Blade Runner 2049 (SUA-Marea Britanie-Canada, 2017)
Regia: Denis Villeneuve
Cu: Ryan Gosling, Harrison Ford, Robin Wright, Jared Leto, Sylvia Hoeks, Ana de Armas

3 stele

Citeşte şi:


„În labirint“ – cronica la filmul „Prisoners“ al lui Denis Villeneuve

despre filmul „Enemy“ al lui Denis Villeneuve

„Au sosit! Ce-i de făcut?!“ – cronica la filmul „Arrival“ al lui Denis Villeneuve, plus portretul regizorului

PORTRET DE REGIZOR

Andrei Zviaghinţev – în fruntea cinemaului rus actual



Săptămâna trecută, în cadrul festivalului Les Films de Cannes à Bucarest, regizorul rus Andrei Zviaghinţev – poate cel mai cunoscut din generaţia sa, post-1989, de la est de Prut, Nistru, Baltica, unde vrem să punem „limita“ – a făcut o scurtă vizită la Bucureşti; scurtă şi surpriză, pentru că decizia – şi, implicit, anunţul în ţară al acesteia – a fost luată în ultimul moment. Zviaghinţev şi-a prezentat, la Cinema Union, cel mai recent film, „Loveless“ (Premiul Juriului la Cannes-ul de acest an), şi, cu toate impedimentele de care spuneam, sala a fost plină şi foarte receptivă. Regizorul rus are numeroşi fani în România, şi – cu toate că precedentul film al său, „Leviatan“ (2014), a fost singurul distribuit (de Vodoo Films, compania lui Cristian Mungiu), „Loveless” urmând să fie adus, în viitor, de Independenţa – filmele sale s-au văzut, la TV („Întoarcerea“) sau în festivaluri („Elena”, tot la un Les Films de Cannes).

Regizor din întâmplare

Zviaghinţev şi-a rememorat la Bucureşti câteva elemente biografice: e născut pe 6 februarie 1964, în oraşul siberian Novosibirsk. Prima lui intenţie a fost să devină actor, şi – după ce a absolvit şcoala locală de actorie şi şi-a efectuat stagiul militar – a venit la Moscova, la începutul anilor ’90, pentru a juca în filme. Soarta a vrut altfel, să devină – din întâmplare – regizor, şi, după ce şi-a făcut mâna într-un serial de televiziune, impresionându-i pe producători, i se oferă şansa să regizeze primul său lungmetraj. „Întoarcerea“ (2003) câştigă Leul de Aur la Veneţia şi-l transformă într-un erou în patrie.

Realizează, până acum, alte patru lungmetraje, şi toate au primit premii frumoase la festivaluri de prestigiu, în primul rând Cannes, unde şi-au avut premiera: „The Banishment“ (2007, premiul de interpretare masculină), „Elena“ (2011, premiu special în UCR), controversatul „Leviathan“ (2014, cel mai bun scenariu la Cannes şi nominalizare la Oscar pentru film străin; i-a fost preferat, din păcate, polonezul „Ida“), actualul „Nelyubov“ / „Loveless“ (2017, în competiţie canneză, premiul juriului).

Spune că Michelangelo Antonioni a avut cea mai profundă influenţă asupra lui şi că, văzând „Aventura“ (1960), a simţit că e chemat la „o nouă viaţă“ şi că vrea să devină regizor de film. Printre cineaştii ruşi contemporani favoriţi îi citează pe Sergei Loznitsa şi Aleksey Fedorchenko. A promis că, după ce va termina următorul film (adică aproximativ trei ani), se va întoarce la Bucureşti şi va prezenta o retrospectivă a filmelor sale, organizată de Cristian Mungiu.

Top 5 filme importante

1. Întoarcerea / The Return / Vozvrashchenie (Rusia, 2003)
2. Leviathan (Rusia, 2014)
3. Loveless / Nelyubov (Rusia-Franţa, 2017)
4. Elena (Rusia, 2011)
5. Exilul / The Banishment / Izgnanie (Rusia, 2007)

Citeşte şi: „Anti-Putin“ – cronica la filmul „Leviathan“ al lui Andrei Zviaghinţev