Ştefan Pop: Foarte fericit şi nu atât de obosit pe cât mă aşteptam, pe cât eram după spectacol. Pentru că în această ultimă săptămână a fost un pic de tensiune, din cauză că tenorul din prima distribuţie programată nu s-a înţeles prea bine cu dirijorul Nello Santi. Maestrul avea un... fix cu Do-ul acut din arie şi atunci, pentru că Luciano Ganci nu are mare lejeritate pentru nota respectivă, deja de la prima repetiţie muzicală s-a creat un zid între ei. Plus că Ganci fiind un temperament ceva mai... băţos, ca italienii, a apărut o stare mai deosebită. Din punctul meu de vedere, nu este OK să-i impui sau să-i comentezi ceva unui dirijor atât de mare. Aşa că am aflat în urmă cu două zile, la prima repetiţie pe scenă cu orchestra, că voi cânta premiera.

C. P.: Do-ul tău penetrant şi strălucitor a fost emis cu stupefiantă uşurinţă.

Şt. P.: Mulţumesc lui Dumnezeu, la premieră a fost cel mai bun dintre toate cele de la repetiţii.

Provocările rolului Pollione

C. P.: Să reamintim cititorilor titlurile operelor în care ai cântat până acum.

Şt. P.: „Căsătoria secretă”, „Elixirul dragostei”, „Traviata”, „Somnambula”, „Cavalerul rozelor”, „Rigoletto”, „Faust”, „Boema” şi acum „Norma”.

C. P.: Care sunt provocările rolului Pollione?

Şt. P.: Este o întrebare foarte interesantă pentru că singura partitură belliniană pe care am mai abordat-o a fost „Somnambula”, o diferenţă de la cer la pământ. Adică, îţi trebuie două voci diverse, două temperamente diverse şi, mai mult, ai nevoie de maturitate.

C. P.: Cum ai ajuns să cânţi „Norma”?

Şt. P.: În noiembrie am făcut aici „Traviata” sub bagheta maestrului Santi şi dânsul a venit la mine în cabină, cerându-mi să cânt exact fraza cu Do-ul, câteva note. Vă mărturisesc că nu ştiam nici din ce arie este pasajul, nici din ce operă, eram şi înainte de spectacol... Mi-a spus: „Perfect, aştept de mult o voce ca a ta care să cânte „Norma”. Am răspuns afirmativ la provocare, neştiind că este de fapt una mai mare decât mă aşteptam, în sensul că spectacolele urmau să aibă loc la San Carlo. Mă gândeam că s-ar fi putut să fie peste vreo trei ani la Zürich.

C. P.: Cum ai gândit personajul?

Şt. P.: Pollione este guvernator, militar sever şi nu poţi să-l conturezi doar ca pe un îndrăgostit gen „Somnambula”, „Elixirul dragostei” sau „Traviata”. În acelaşi timp, el este un romantic foarte clar, pentru că este pus într-o situaţie extrem de dificilă, între soţie şi amantă. Problema lui nu este că n-o mai iubeşte pe Norma, din punctul meu de vedere el încă ţine la Norma, au şi doi copii; a trecut timpul dar totuşi nişte sentimente din tinereţe au rămas; numai că între timp a descoperit-o pe Adalgisa şi îi era un pic dificil să fie prins între două mari iubiri Sunt foarte interesante sentimentele pe care le trăieşte. Apoi, din punct de vedere vocal, în mintea mea era că pentru „Norma” trebuie un tenor liric „plin” sau chiar un tenor spinto. Maestrul Santi mi-a subliniat că este vorba în primul rând despre belcanto.

C. P.: Mario del Monaco cânta rolul foarte dramatic.

Şt. P.: Da, el este cel mai dramatic. Din punctul meu de vedere Franco Corelli este Pollione romantic perfect, modelul meu.

Nello Santi: „Ştefan, ai depăşit ceea ce aşteptam de la tine”

C. P.: Cum ai pregătit rolul, ce sfătuitori ai avut?

Şt. P.: Am avut la dispoziţie cinci zile ca să învăţ. La ultimul spectacol cu „Traviata” m-a chemat directorul teatrului San Carlo şi m-a întrebat cum facem cu „Norma”? I-am răspuns afirmativ, neştiind că spectacolele vor avea loc rapid, în februarie. Am intrat imediat într-o oarecare trepidaţie, am zburat acasă şi apoi la Zürich, unde locuieşte profesorul meu, maestrul Ion Buzea, cu care maestrul Santi este foarte bun prieten. Se cunosc de 50 de ani.

C. P.: Marele tenor Ion Buzea...

Şt. P.: Da. Ne-am întâlnit toţi trei acasă la maestrul Buzea şi Nello Santi s-a aşezat la pian fără partitură. Ne înţelesesem de la Napoli să luăm decizia finală la Zürich. Am lucrat patru ore numai pe arie, pe cabaletta ce-i urmează, am mai făcut şi o pagină din duetul „Vieni in Roma...” şi am hotărât. Norocul a fost că aveam liber în ianuarie, am mers la Milano şi am studiat cu Bonaldo Giaiotti, cu care lucrez din vara trecută. Cred că am găsit combinaţia perfectă între Buzea şi Giaiotti, chiar dacă Giaiotti e bas, combinaţia perfectă între muzician şi tehnică, amândoi formează pentru mine un tot. Şi marele Santi mi-a spus că-i foarte bine să lucrez şi cu Buzea, şi cu Giaiotti. Am ajuns acum la Napoli, am repetat regia timp de două săptămâni, de fapt eu mai mult am privit, fiind pe distribuţia a doua, pentru că prima era stabilită deja de doi ani. După prima repetiţie cu orchestra, toată lumea a fost foarte impresionată şi... s-a întâmplat ceea ce ştiţi. A fost un succes, cred că a trecut un an-doi de când nu am mai avut un succes aşa de mare; nu mă aşteptam ca la final aplauzele să fie foarte bune comparativ cu trecuta „Traviata” sau cu „Rigoletto” de acum trei ani. Pentru că publicul e destul de dificil aici, la Napoli, destul de rece.

C. P.: Se ştie.

Şt. P.: A fost o seară foarte călduroasă ca să zic aşa şi sincer nu mă aşteptam ca la final, când ies singur la aplauze, toată sala să strige „Bravo!”. Răsplata cea mai mare a venit din partea maestrului Santi care mi-a spus – cred că această frază o să-mi rămână veşnic întipărită: „Ştefan, ai depăşit ceea ce aşteptam de la tine”. Dacă cel mai mare maestru de astăzi - din punctul meu de vedere – confirmă acest lucru, eu nu pot decât să-i mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a oferit şansa. Dar voi rămâne cu picioarele pe pământ, mă voi controla, voi studia. Şi o să fie bine.

C. P.: Îţi doresc. De la maeştrii Santi, Buzea, Giaiotti ce idei ai asimilat?

Şt. P.: Maestrul Santi insistă foarte mult pe liniştea în cânt, Buzea pe muzicalitate, frazare. Giaiotti insistă foarte mult pe poziţionarea sunetului „în mască”.

C. P.: Faimosul „suono immascherato”.

Şt. P.: Exact. Când ajungi să lucrezi cu aşa maeştri, îţi dai seama că merită tot sacrificul pe care-l facem noi, cântăreţii.

Mariella Devia – regina liricii italiene

C. P.: Ai debutat alături de o mare soprană, Mariella Devia. Care au fost raporturile scenice şi interpretative?

Şt. P.: Pentru mine şi cred că nu numai pentru mine, Mariella Devia este cea mai mare soprană italiană în viaţă. Este regina lor, o să debutez în compania ei şi în „Roberto Devereux”. Ne cunoaştem de când aveam 22-23 de ani, am făcut prima dată „Traviata” la Trieste, apoi la Palermo, dovadă că m-a plăcut de la început. Mariella Devia e un personaj foarte interesant dar şi foarte bună în acelaşi timp. Controlul tehnic zilnic, educaţia sportivă au făcut-o să ajungă ca la vârsta ei, 68 de ani, să cânte aşa de perfect. Am fost şi partenerul Editei Gruberova la Hamburg, aveam tot 22 de ani şi am fost foarte impresionat. Poate, acum, n-aş mai fi chiar aşa. În schimb, când am cântat cu Mariella Devia, mi-am dat seama că din punct de vedere tehnic şi muzical era perfectă. Ca personaj, este un pic mai rigidă, un pic mai rece. Cu mine însă, a fost foarte călduroasă aseară, era foarte fericită că eu cânt în deschidere; de fapt, de o săptămână mă întreba dacă nu cântăm noi împreună dar nu depindea de mine. Chiar au fost unii colegi, nu dau nume, care erau invidioşi că numai cu mine se comporta foarte drăguţ. E clar că-şi păstra energia pentru scenă, aţi văzut aseară aria „Casta Diva”, a fost clar că-i unică. Eu zic că trebuie numai să învăţ de la cei mari. Să-l ai pe Santi la pupitru deja se înalţă foarte mult nivelul muzical şi se formează energia, liniştea; dar să mai ai lângă tine un alt mare cântăreţ care cântă perfect din punct de vedere tehnic, asta ajută foarte mult. Te înalţi şi tu automat, vrei nu vrei. Se crează o emoţionalitate constructivă pe care, cu cântăreţi obişnuiţi, nu o simţi, Sunt foarte sincer, să ştiţi.

Foto Francesco Squaglia

„Am căpătat energie pentru cel puţin cinci ani”  

C. P.: Cum l-ai simţit pe maestrul Santi la pupitru, cu gestica lui, cu intrările, cu tactarea?

Şt. P.: Când am intrat în scenă era normal că eram emoţionat. Maestrul s-a uitat la mine, mi-a zâmbit, era foarte liniştit, foarte relaxat şi am făcut împreună nişte culori superbe în „Vieni in Roma…” din duetul cu Adalgisa, culori pe care nu le-am discutat înainte, chestie de moment. Ca şi mie, şi lui îi place să primească provocări. De fapt, asta este muzica, spontană. Maestrul Santi merge după litera partiturii, dar rubato-urile în timpul unei fraze sunt lucruri de moment, nu pot fi în fiecare zi la fel.  Este cu mine, este acolo, conduce el fraza, o încheie, îmi face semn când să respir, când să atac.

C. P.: Un ajutor extraordinar

Şt. P.: Mi-a asigurat confortul.

C. P.: Şi siguranţa.

Şt. P.: Munca se face în doi, n-o mai duci de unul singur cum este cu alţi dirijori care ţin numai tempo-ul. Totul devine mai simplu, mai firesc, aşa cum ar trebui să fie pentru că, la urma urmei cântatul e o chestiune naturală, care merge cel mai uşor la suflet şi atunci, cu cât eşti tu mai relaxat şi publicul e mai relaxat.

C. P.: Respiră cu tine..

Şt. P.: Exact. Asta a zis maestrul Santi: „Respiraţi, pentru că publicul respiră cu voi şi dacă tu nu respiri, publicul începe să... tuşească pentru că nu mai are aer”.

C. P.: Bine spus.

Şt. P.: Este purul adevăr. Pentru că tu, artistul, ţii publicul în mână.

C. P.: Ştefan, cum l-ai simţit?

Şt. P.: Duminica, ziua premierei, este public mai bun, mai relaxat deşi foarte elevat. Nello Santi şi Mariella Devia au fost două plusuri foarte mari care au contribuit la succesul de aseară. Am văzut astăzi că s-a scris că au fost 10-15 minute de aplauze; cel puţin pentru noi, pe scenă, a părut o eternitate. Cred ca de această „Norma” o să se vorbească mult, nu numai în Italia. Aseară mi-am căpătat energie pentru cel puţin cinci ani.

Un înger pe pământ

C. P.: Imediat după seria de spectacole vei pleca la Genova pentru un nou debut, Roberto Devereux din opera omonimă donizzetiană, tot alături de Mariella Devia. Ce deosebiri vezi între cele două partituri de tenor?

Şt. P.: Mi se par un pic extreme, dar nici Roberto Devereux, deşi nu-i personajul principal, nu este un caracter insipid ci, din contră, destul de solid, dar nu se compară totuşi cu generalul Pollione. Plus că partitura, cel puţin aria din final şi cabaletta, este scrisă având ţesătura vocală cu o terţă mai sus faţă de „Norma”. Doamne ajută să fie bine! Sper să-mi depăşesc limitele, e normal ca odată la câţiva ani să creşti câte o treaptă şi vreau ca acum să fie momentul.

C. P.: Se simte. Vorbind de parcursul carierei, ce va urma?

Şt. P.: După aceste două debuturi fulger, îmi doresc şi chiar merit puţină pauză. Voi avea apoi „Rigoletto” la Sanxay, în vară. Tot atunci, să văd cât mă simt de obosit, aş vrea să pregătesc „Requiem”-ul de Verdi. Am vorbit şi cu maestrul Santi, a fost foarte încântat, aş fi cel mai fericit dacă aş debuta alături de dânsul. O să mai am „Faust” la Oviedo, în toamnă, „Rigoletto” la Hanovra, un concert la Viena şi încet-încet o să mai apară şi altele.

C. P.: În „Requiem”, secvenţa „Hostias” o să fie o mare provocare.

Şt. P.: Acolo, în mezzavoce, ori aduci un înger pe pământ ori mai bine nu cânţi „Requiem”-ul. Acolo este arta, nu în „Ingemisco” pe care toată lumea îl cântă, mai bine sau mai puţin bine, nu contează. Am auzit maeştri spunând că, dacă într-adevăr reuşeşti să faci ceea ce se cere în „Hostias”, poţi să te declari un belcantist adevărat.

C. P.: Alte roluri noi?

Şt. P.: Aş fi foarte bucuros să cânt „Lucia di Lammermoor”. Cred că ar fi un debut foarte interesant. În ultimul timp m-am lăsat puţin dus de val, cu „Norma” şi „Roberto Devereux”, dar a fost foarte bine. Am avut o perioadă, acum vreo 2 ani în care eram foarte stresat, dar acum nu vreau să mă mai stresez ci doar să studiez şi să fiu bine, să fac totul cât pot eu mai bine. Şi dacă e succesul cum a fost astă seară, mai mult de-atâta nu cred că-şi doreşte nici un cântăreţ. Mai bine puţin şi bun, decât mult şi mai puţin bun. Pentru că şi repertoriul, dacă sari dintr-una într-alta nu-i bine. Am avut o experienţă anul trecut cu nouă spectacole de „Somnambula” la Frankfurt, după aceea debut şi zeci de Don Ottavio în „Don Giovanni” la Paris, apoi zeci de „Elixirul dragostei” la Tel Aviv. Au fost vreo patru luni în care n-am stat o zi, ceea ce nu cred că-i cel mai bine.

C. P.: Prezenţe în România?

Şt. P.: Ca de fiecare dată, aştept invitaţii. Ne-au invitat pe mine şi pe Tatiana Lisnic pentru „Requiem” la Ateneu, în aprilie, dar se dă joi şi vineri, cu repetiţii luni, marţi, miercuri, sincer să fiu e un pic cam mult să debutez aşa din scurt. Alte solicitări nu au apărut, eu vin, aş vrea să vin la Bucureşti, era vorba de „Rigoletto”, dar dacă nu se face din cauza scenografiei care este grea... Eu revin cu tot dragul să cânt la Bucureşti şi în România.

C. P.: Ştefan, eu îţi doresc succes mult în carieră, te felicit încăodată pentru realizarea ta de aseară.

Şt. P.: Să fie! Vă mulţumesc. Mă simt bine în Italia unde găsesc o asemănare între cei de aici şi noi. Napoli este oraşul şi teatrul meu favorit în care toată lumea e bine dispusă, înconjurată de mare şi soare. Coriştii de la San Carlo mă iubesc foarte tare. Au nişte tenori extraordinari, i-am ascultat şi individual şi, ce să zic, „suflă” Do-urile acute fără nici un efort. Mi-au plăcut de prima dată când am cântat cu ei, s-a creat o relaţie care mă ajută foarte mult, îmi sunt familiari. Aşa încât, îmi doresc să cânt aici în fiecare an, poate în stagiunea viitoare ne revedem iar, dacă se face „Rigoletto”. Sau, cine ştie, „Roberto Devereux”? Ca şi „Norma”, nu s-a produs la Napoli de vreo 20 de ani şi ar fi foarte plăcut.

C. P.: Sănătate şi „In bocca al lupo”, cum spun italienii!

Şt. P.: Mulţumesc, „Crepi il lupo!”

(interviu realizat în Sala Renata Tebaldi a

                                                                             Teatrului San Carlo, Napoli, 22 februarie 2016)