Tenorul Ştefan Pop a debutat la marele festival salzburghez

Tenorul Ştefan Pop

Costin Popa: Ştefan, ne aflăm în oraşul lui Mozart, unde ai apărut pentru prima oară pe scena festivalului, în scurtul dar extrem de dificilul rol al Cântăreţului italian din opera „Cavalerul rozelor” de Richard Strauss. Care sunt primele impresii?

Ştefan Pop: Eu zic că-s norocos că debutul a avut loc în acest an, când se împlineşte un secol şi jumătate de la naşterea lui Strauss. M-am bucurat foarte mult. A fost un succes nebun pentru producţie, pentru solişti, orchestră, dirijor. Aţi văzut.

C. P.: Într-adevăr. Este pentru prima dată când interpretezi rolul?

Şt. P.: Nu, cântasem mai înainte 9 spectacole la Strasbourg, apoi 7 la Zürich şi acum am venit la Salzburg, pentru aceste 8 seri. După aceea, să vedem, s-ar putea să mergem la Scala cu distribuţia de aici. Aş fi extrem de fericit.

C. P.: Ai dobândit ceva experienţă în rol...

Şt. P.: Aşa este, dar este pentru prima dată când mă simt OK, cred că în seara în care m-aţi văzut am cântat cel mai bine. Da, mă simt confortabil în producţia lui Harry Kupfer, a scos foarte bine în evidenţă ceea ce mie îmi place foarte mult... vocea. M-a pus să intru în scenă cu o eşarfă à-la-Pavarotti, aşa că eu cred că a ieşit bine şi din punct de vedere actoricesc. La Zürich stăteam într-o cutie ca un aparat de radio, mi se vedea o mână şi atât; era mult mai greu să cânţi în acea poziţie.

Mai presus de orice

C. P.: Singura ta arie din spectacol, „Di rigori armato”, ţine numai 2 minute, are doar 37 de măsuri (fără a mai socoti scurta repriză întreruptă de intervenţia brutală a Baronului Ochs) şi este construită practic în flux continuu, cu o singură pauză de optime pe portativ, ce nu oferă nici o clipă de răgaz. În plus, cu scriitură acută. Cum ţi se pare ţesătura vocală raportată la glasul tău?

Şt. P.: Dacă până acum ziceam că „Rigoletto” este altceva faţă de tot ce am cântat, „Somnambula”, „Traviata”, „Elixirul dragostei”, „Faust”, chiar şi „Boema” în care am debutat recent, aria din „Cavalerul rozelor” este mai presus de orice. Toată lumea zice că pentru rolul Ducelui din „Rigoletto” îţi trebuie două voci, ei bine, aici după fiecare frază simţi că te sufoci, atât este de înalt scrisă şi chiar dacă ajunge până în Do bemol, îţi dă senzaţia că-i chiar peste Do natural.  În „Boema” sau „Faust” e mult mai uşor să dai Do-urile decât acutele de aici. E interesant, chiar am urmărit, i-am ascultat pe disc pe toţi tenorii care au cântat aria asta – Pavarotti a făcut la Salzburg două spectacole - şi nu există unul despre care să zic, de la cap la coadă, că îi este uşor! Se vede dificultatea şi-ţi dai seama că este o arie foarte grea, mai ales pentru mine, un tenor de 27 de ani.

C. P.: Dar la 27 de ani ai deja în spate o carieră, să-i spun, semnificativă.

Şt. P.: Am cântat aria prima dată la 24 de ani, la Strasbourg.

„Mă simt Rodolfo”

C. P.: Să rememorăm puţin rolurile de până acum.

Şt. P.: Am debutat în „Căsătoria secretă” la Cluj, am cântat apoi „Elixirul dragostei” la Timişoara, „Traviata” în regia lui Zeffirelli la Roma în 2010, aveam 23 de ani; am făcut „Somnambula” la Viena, apoi Cassio în „Otello”, despre care multă lume ar zice că nu-i un rol important, dar pentru mine a fost foarte bine, ţinând cont de faptul că Opera din Zürich se află la un nivel foarte înalt. În plus, era şi Daniele Gatti la pupitru. Am cântat şi „Rigoletto”, iar în stagiunea aceasta am debutat în două roluri mari şi deosebite faţă de toate de până acum, Faust la Bucureşti, după care l-am reluat la Rijeka şi Rodolfo din „Boema”, în iunie la Salle Pleyel, un auditorium ceva mai mare decât cel de la Grosses Festspielhaus din Salzburg. Dacă ne gândim că am câştigat Concursul Operalia-Plácido Domingo cu aria lui Rodolfo „Che gelida manina”, eu zic că rolul mă defineşte, muzica mi se pare excepţională, mă simt Rodolfo.

C. P.: Altceva?

Şt. P.: În actuala stagiune am mai cântat alături de Leo Nucci două spectacole de „Traviata” la Menorca, cu mare succes de critică. Am deschis, ca să zic aşa, poarta spre Spania, în 2016 voi face „Faust” la Oviedo şi,  poate, „Traviata” la Barcelona.

C. P.: Crezi că ţi-ai construit optim aceşti ani de scenă, ţi s-a părut că ai forţat ceva? Este problema tinereţii, dintotdeauna.

Şt. P.: Bineînţeles şi dacă este s-o luăm aşa, am timp. Am încercat „Faust”, am încercat „Boema”, pe care nu vreau s-o cânt toată ziua, vă spun sincer, pentru că-mi place mult şi, oricât ai da, parcă nu-i suficient, mai ales dacă există la pupitru un dirijor care nu ştie să „ţină” orchestra. Atunci totul devine problematic, ca să zic aşa, în sensul că dacă eşti tânăr nu are rost să-ţi forţezi vocea.

C. P.: Te referi la ceva concret?

Şt. P.: Există o problemă cu unii dirijori: dacă au o voce de aur şi nu ştiu s-o pună în evidenţă, din păcate ea se poate pierde. La Paris, de exemplu, am debutat în „Boema” sub bagheta unui tânăr francez, Jean-Luc Tingaud. N-am auzit în viaţa mea o orchestră care să sune atât de tare. Am avut şi nişte altercaţii cu el. Am cântat alături de soprana Patrizia Ciofi care s-a dus la dirijor şi i-a spus: „Ştefan are voce foarte frumoasă şi dacă tu nu ştii să scoţi asta în evidenţă şi faci totul forte e păcat”. Mi-am dat seama că această cântăreaţă cu experienţă are perfectă dreptate. Astăzi mulţi dirijori se uită doar în partitură şi fac orchestra să tune, ori nu suntem la un concert simfonic. La operă cuvântul este important, trebuie să se audă şi să ajungă la sufletul omului, ori dacă-l acoperi cu orchestra nu se mai comunică nimic…

Program încărcat

C. P.: Evident. Ştefan, să privim în viitor...

Şt. P.: În stagiunea care urmeză, am programată o nouă producţie de „Somnambula” la Frankfurt, după care voi debuta în Don Ottavio din „Don Giovanni”, 10 spectacole la Paris, 8 sau 9 la Frankfurt,  deci rămân în repertoriul care-i place cel mai mult vocii mele.

C. P.: Mozart şi belcantoul sunt întotdeauna masaje pentru voce...

Şt. P.: Pansamente....  După debuturile în „Faust” şi „Boema”, pot să mă liniştesc, zic eu, „step by step”. Chiar aseară am primit un e-mail, am înţeles că se face un concert la Budapesta în septembrie. Din fericire, sunt liber atunci. Va fi o gală de operă în care sunt aleşi câţiva câştigători de la Concursul Operalia; sunt bucuros să merg pentru două arii, nu am fost niciodată acolo. În rest, voi studia toată luna, inclusiv la începutul lui octombrie, după care merg la Frankfurt pentru o lună de repetiţii la noua producţie cu „Somnambula”. După aceea, urmează Parisul unde voi fi şi de Crăciun pentru că, deşi spectacolele cu „Don Giovanni” sunt în ianuarie-februarie, avem două luni de repetiţii. Apoi, Tel Aviv, pentru două spectacole cu „Elixirul dragostei”, unde abia aştept să merg. Mă voi întoarce în Europa, la Hamburg, pentru două spectacole de „Traviata” şi, cândva prin mai, o să fiu liber vreo 3 săptămâni, după care am înţeles că se vor face două spectacole la Ierusalim în aer liber cu producţia de la Tel Aviv, ceea ce sper să fie interesant. Aşa că, să zicem, programul este destul de încărcat.

C. P.: Roluri noi?

Şt. P.: Îmi place foarte mult „Lucia di Lammermoor”, îmi stă pe suflet, dar mai reflectez pentru că foarte mulţi tenori s-au dat peste cap destul de rapid. Mi-ar plăcea să studiez „Puritanii”.

C. P.: Este pe aceeaşi linie cu „Somnambula”.

Şt. P.: De aceea eu vreau să văd cum o să mă simt cu Elvino din „Somnambula”, cu Don Ottavio şi, dacă o să mă simt mai bine decât în „Faust” şi „Boema”, şi probabil că aşa va fi, atunci prefer să rămân în repertoriul belcantist. Nu vreau să fiu tot timpul în debuturi pentru că vreau să-mi perfecţionez aceste roluri, cât de bine pot eu.

Plácido Domingo: „Ştefan, vocea ta s-a maturizat”

C. P.: O gândire înţeleaptă pentru vârsta ta.

Şt. P.: Am avut o propunere de la Metropolitan pentru Fenton din „Falstaff”, nu era o problemă pentru mine, dar voiau audiţie, n-am înţeles de ce, însă nu eram liber, aşa că au luat pe altcineva. Îmi pare rău. Oricum eu vreau să studiez, să ajung la un apogeu şi orice mi s-ar cere, să ştiu ce şi cum să fac. Pentru că de când cânt, mai ales în  anul acesta am observat multe schimbări în vocea mea, m-am maturizat. I-am cântat lui Plácido Domingo în decembrie, cu el la pian, hai să zicem aşa, ca într-o relaţie tată - fiu, ne-am distrat un pic şi el mi-a zis: „Ştefane, eu nu văd că vocea ta ar fi mai mică, că ai cânta deschis, că ţi-ai pierdut strălucirea, ci vocea ta s-a maturizat”. Şi aşa simt şi eu, vocea mea este mai robustă. Deci am toată încrederea, dacă cel mai mare muzician din lumea cântului zice chestia asta, eu cred.

C. P.: Cum îţi conduci studiul?

Şt. P.: În mintea mea studiul este continuu, înaintea fiecărui spectacol cânt rolul în cap. Aici, la Salzburg, am întâlnit un pianist foarte bun, Alessandro Misciasci de la Mozarteum, corepetitorul noii producţii cu „Trubadurul” dirijată de Daniele Gatti, cu Anna Netrebko, Plácido Domingo, Francesco Meli, ceea ce este o dovadă a valorii. Am început să studiez cu el Don Ottavio, am reluat Elvino şi mă găsesc foarte bine. Înainte de spectacol visez „Cavalerul rozelor”, dar toată ziua în capul meu sunt deja „Somnambula” şi „Don Giovanni”.

C. P.: Ai cântat deja „Somnambula” la Viena.

Şt. P.: Da, acum 4 ani, cu avântul tinereţii, dar de data aceasta vreau să fie, să zicem aşa, perfect. Atunci era debutul meu la Staatsoper, rol nou, cu doar 10 repetiţii. A fost foarte bine dar, ştiţi, în primul duet sunt patru note de Do acut şi acum vreau să fie ca la ele acasă.

C. P.: Acute şi frază belcantistă belliniană....

Şt. P.: Eu nu am cântat până acum Mozart şi e foarte interesantă pentru mine diferenţa între belcanto şi Mozart, unde trebuie să faci exact cum e scris, fără portamente. Într-adevăr, cred că un cânt mai curat decât la Mozart nu există, este un stil nou pe care o să-l abordez şi care cred că-mi va face foarte bine. Îmi place foarte mult. Dar trebuie să vă spun că prefer „Somnambula” unde-ţi pui sufletul mai în valoare, la Bellini în belcanto ai această libertate, îţi oferi şi inima pe tavă, nu eşti constrâns să faci doar ce a scris compozitorul.

„Îmi place provocarea”

C. P.: Cântul instrumental mozartian îţi va fi util.

Şt. P.: Sigur, mie îmi place să fac lucruri diferite. Am descoperit asta anul acesta, cu „Faust” şi „Boema”, acum mă pregătesc pentru Mozart şi reiau Bellini, îmi place să nu stau doar pe un rol. Dacă ne uităm un pic la aceşti 5 ani de când eu practic cânt, am făcut două debuturi anual şi, cum să zic, dacă nu acum, atunci când? Îmi plac rolurile noi, îmi place provocarea.

C. P.: Nu uita că trebuie să cânţi încă 35 de ani, cel puţin…

Şt. P.: Da, sigur, chiar mai mult. Cât o vrea Domnul.

C. P.: Giacomo Lauri-Volpi a cântat „Trubadurul” la 67 de ani.

Şt. P.: Se poate, în fond Pavarotti a murit cu vocea în el.

C. P.: Nu-i nevoie să treci la... vocea de bariton…

Şt. P.: Cu siguranţă, asta n-o să se întâmple.

C. P.: …cum face un coleg de-al tău.

Şt. P.: Păcat, din punctul meu de vedere, pentru că este un muzician atât de mare...

C. P.: ... cu o robusteţe a aparatului fonator extraordinară...

Şt. P.: Incredibilă. Acuma ştiţi cum e, fiecare dintre noi avem alegerile noastre, de pildă mie mi-ar plăcea să dirijez, asta este o idee care-mi dăinuie de când debutam cântând la vioară, mi se pare foarte interesant. Oricum, acesta-i doar un vis, dacă se va împlini, foarte bine, dacă nu, nu. O să vedem.

C. P.: Te-ai întâlnit aici cu colegul de care vorbeam, marele tenor Plácido Domingo?

Şt. P.: Da. L-am rugat să lucrăm puţin după ce o să debuteze în „Trubadurul”, mult aşteptata mare premieră, în care el va interpreta partitura de bariton a Contelui de Luna. El este acelaşi ca de obicei, dar se simte trecerea timpului, eu cel puţin văd diferenţa de la an la an. Este normal, are o vârstă; dar energia pe care o are n-am mai văzut-o la nimeni. Numai pentru un control la doctorul personal de la Madrid a zburat dimineaţa, iar după amiază avea la Salzburg repetiţie cu orchestra. Trebuie să faci totul ca să fii pe scenă oriunde, este o pildă pentru mine.

Preocuparea pentru studiu

C. P.: Vârsta biologică, din păcate, nu iartă pe nimeni. Revin la o întrebare anterioară. Eu când te-am întrebat despre studiu, mă gândeam dacă ai un profesor?

Şt. P.: Studiez în continuare cu Ion Buzea, n-aş putea să zic că în permanenţă, din păcate nu l-am mai vizitat de anul trecut, pentru că n-am avut timp. Vreau să merg la tenorul Francesco Meli, l-am auzit şi este foarte interesant, tehnică foarte bună şi am înţeles că există la Milano tenorul Vittorio Terranova, cu care studiază şi el, şi Juan Diego Flórez, şi José Cura. Mi-ar plăcea să-l cunosc. În septembrie sunt liber şi vreau să studiez bine „Somnambula” şi „Don Giovanni”.

C. P.: Tehnică?

Şt. P.: Da, tehnică pură. De fapt, vocile înalte au avut întotdeauna o tehnică mai perfecţionistă decât vocile robuste şi atunci găsesc interesant să merg la un tenor de felul acesta. Am ascultat câteva înregistrări şi din punct de vedere tehnic mi s-au părut superbe, perfecte.

C. P.: Referitor la Meli, mă întreb dacă Manrico din „Trubadurul” nu este o pălărie prea mare pentru el, judecând după trecutul lui rossinian.

Şt. P.: Prea mare, pentru că are numai 34 de ani. Eu la acea vârstă n-o să mă gândesc la Manrico, „Boema” va fi încă perfectă pentru mine. Dacă ne gândim la ce a cântat el... „Bărbierul din Sevilla”, „Cenuşăreasa”, „Elixirul dragostei”, aşa este. Dar din punct de vedere tehnic, face superb aria „Ah sì, ben mio”. Problema este la stretta „Di quella pira”... o să vedeţi. Gatti dirijează şi foarte repede.

C. P.: Se cântă în Do major?

Şt. P.: Nu, tonalitatea originală este pentru cei aleşi. Dar, decât să rupă nota, am înţeles că Meli i-a cerut lui Gatti să transpună...

C. P.: .. cu un semiton mai jos.

Şt. P.: Da. Eu prefer Do-ul gândindu-mă la vocea mea dar, pentru unii, probabil e mai bine Si-ul.

C. P.: De fapt se spune că Si bemol-ul e cel mai sigur, Si-ul - cel mai spectaculos, iar Do-ul este pentru... cine-l are!

Şt. P.: Până la urmă, tot Do-ul este cel mai spectaculos.

La „Promenada Operei”

C. P.: Ştefan, vorbeşte-mi despre România.

Şt. P.: Eu reprezint România, sunt român 100%, o să-mi fac casă şi o să trăiesc acolo. Despre cântatul în România mi-ar plăcea să se întâmple mai des şi evenimentele să fie mai accentuate. Nu că vine Ştefan Pop să cânte la Bucureşti. Dar dacă anunţ că am o săptămână liberă şi aş putea să vin în România să cânt un rol - pentru că iubesc să cânt în România şi ştiu că lumea vrea şi aşteaptă - aş dori ca răspunsul pe care să-l primesc să fie mereu „Da!”. Oricum, am înţeles că Opera din Bucureşti este în renovare aşa că, deşi sunt liber în septembrie, nu se va putea aranja nimic. Aşa încât am să apar în Capitală la concertul în aer liber „Promenada Operei” din 30 august.

„Nu sunt insistenţe mari”

C. P.: Fără să am cunoştinţă exactă despre ceea ce se întâmplă între zidurile Operei, se pare că este o renovare substanţială. Dar am înţeles că şi în mai 2015 eşti liber.

Şt. P.: Aşa este.  Voiam să vă mai spun ceva. Recent, la Menorca s-a întâmplat ceva extraordinar. Am întâlnit unul dintre cei mai buni dirijori cu care am cântat până acum, în sensul muzicii şi al frazării, se numeşte Antonino Fogliani. Ne-am înţeles extraordinar; poate că îmi place aşa de mult pentru că a studiat cu Gianluigi Gelmetti şi eu, când am debutat în „Traviata” la Roma, am cântat sub bagheta lui. I-am propus deja dlui Mihai Cosma, consilier artistic la Opera Naţională Bucureşti, să facem un concert, eu, soprana Tatiana Lisnic şi Antonino Fogliani, cu anumite duete care în România nu se prea cântă şi-i păcat. Fogliani este un superb specialist în belcanto. Aştept. Apoi, îmi doresc să cânt la Ateneu, dar n-am fost niciodată contactat şi nu cunosc pe nimeni ca să pot să intru. Sunt convins că sala ar fi plină. Vom vedea. La Cluj unde, ca să zic aşa, este casa mea, nu se întâmplă mai nimic pentru mine. Mi-au propus totuşi să fac „Lucia di Lammermoor” dar timpul este prea scurt, premiera va fi în septembrie-octombrie. Nu pot, pentru că eu am acum o voce de altă factură şi vreau să fac alte roluri, cum vă spuneam. Dar cam atâta, nu sunt insistenţe mari.

C. P.: La Iaşi ai cântat în concert „Nessun dorma” din „Turandot”, o piatră de hotar.

Şt. P.: A fost cel mai special debut din anul acesta. M-au sunat cu 3 zile înainte, n-o mai cântasem niciodată, am zis că-i o provocare şi am înţeles că evenimentul în sine cerea „Nessun dorma”.

C. P.: N-o s-o mai cânţi mulţi ani de-acum înainte.

Şt. P.: Da, mai încolo, poate la... apus, dar muzica e superbă şi în fond este o arie lirică, dacă ne uităm la discursul melodic. Romantismul din „Nessun dorma” se potriveşte şi unui tenor mai liric.

Public şi regizori

C. P.: Te gândeşti că premiera absolută din 1926 a cântat-o Miguel Fleta.

Şt. P.: Dacă ne uităm la generaţia lui Verdi şi Puccini, tenorii nu erau aşa spinto şi dramatici ca acum, erau mai ales lirici. Acest lucru l-a spus şi Pavarotti foarte bine în cartea lui. Pe atunci nu existau avioane, acum din Europa în America zbori şi în două zile cânţi, apoi te întorci să cânţi din nou. Pe vremea aceea aveau spectacole în Europa, luau vaporul pentru America, o lună dura drumul, se odihneau, ajungeau cu vocea proaspătă. Bineînţeles că pe atunci vocea nu căpăta aşa repede robusteţe, rămânea lirică. Astăzi noi cântăm mult mai mult. Plus că publicul nu mai este atât de pregătit. Am fost şocat când am văzut la televizor că, după „Traviata” de la Scala, o doamnă italiancă, întrebată de un reporter glumeţ ce părere are despre tenorul Alfredo care a cântat aria...  „Sempre libera” din primul act cu o acută extraordinară, a răspuns: „Ah, Alfredo, tenorul cu „Sempre libera”, arăta absolut superb”. Ori, dacă se întâmplă chestia asta cu publicul de la Scala, cred că trăim un moment destul de grav.

C. P.: Să nu generalizăm...

Şt. P.: Mare parte din public doreşte să spună că a fost la Salzburger Festspiele şi că a fost superb, merge la Operă ca la film, s-o vadă pe Anna Netrebko dar poate n-au nici cea mai vagă idee cine-i Anna Netrebko ca artistă; desigur, cunoscătorii sunt mult mai mulţi la Salzburg decât în teatrele mai mici dar mai mult de 50% cu siguranţă nu au treabă cu opera. Din atitudine, eu aşa văd. Simt diferenţa dintre o casă şi alta la aplauze. Lumea ovaţionează mai mult starurile, indiferent că au fost buni sau mai puţin buni, dar au reclamă şi, în continuare, aplaudă artiştii casei respective, cei care cântă acolo de mai mult de 5-6 ani. Indiferent cum cântă, asta nu mai contează, deja îi consideră de-ai lor.

C. P.: Foarte puţin plăcut. De aceea, critica trebuie să-şi îndeplinească menirea. Ştefan, crezi că există o dictatură a regizorilor în momentul de faţă?

Şt. P.: În mare parte regizorii îşi pun amprenta, pentru că astăzi accentul se pune mai ales pe actorie, ori este o mică-mare diferenţă între actorul de teatru şi cântăreţul de operă. Una este să vorbeşti 4 ore stând în cap sau în orice altă poziţie, dar când cânţi nu poţi face aşa ceva. Dar, una peste alta... muzica-i frumoasă!

C. P.: Îţi doresc mult succes, te felicit pentru debutul salzburghez şi să ne revedem cu bine!

Şt. P.: Mulţumesc, cu drag, pentru publicul de acasă!