Teatralitate extremă în „Traviata” sau regal de operă la Iaşi

Lăcrămioara-Maria Hrubaru-Roată şi Florin Guzgă în finalul operei

Orice nouă producţie a unei capodopere lirice este aşteptată cu nerăbdare. Mai ales dacă este vorba de „Traviata” verdiană. Şi mai ales dacă are loc pe o scenă devenită de puţină vreme renumită pe plan naţional prin montările sale, în care numele lui Andrei Şerban străluceşte. Opera Naţională Română Iaşi.

De data aceasta a ridicat bagheta regizorală Beatrice Rancea, managerul teatrului moldav, care şi-a asigurat drept colaborator un designer de mare reputaţie, Doina Levintza, semnatară a costumelor şi decorului. Cele două artiste au format o echipă de mare forţă, iar produsul a fost pe măsură.

Platou cinematografic, costume de vis

          Profitând de universalitatea tramei, noua montare cu „Traviata” a propus o transpunere contemporană, în epoca plasmelor şi a camerelor video, cu teatralizarea drept cheie de boltă. A rezultat un spectacol de un dinamism rar întâlnit, plin de veridicitate, gândit cu amănunţime în tot ceea ce a presupus: atitudini, gestualitate, expresie facială, mişcare scenică variată şi continuă, planuri de mare diversitate, refuz al simetriilor. Decorul s-a sprijinit pe existenţa unei turnante pe care a fost amplasată o platformă spiralată, simplă, ca suport al desfăşurării spaţiale a acţiunii. Merită descris sumar dar... spectacolul trebuie neapărat văzut şi trăit.

          În primul act, salonul strălucitor al Violettei (cu o uriaşă piramidă de pahare de şampanie şi focuri de artificii la „Brindisi”) alternează cu dormitorul retro, cvasi rococo, cu decoraţiuni bogate de un auriu patinat, preţios. În cel de-al doilea, o mare cortină de flori, ce aminteşte de o stampă japoneză, separă camera îndrăgostiţilor Violetta şi Alfredo de grădină. Actul continuă cu marea scenă a balului Florei Bervoix, în ambient de bar modern, printre laseri şi fum. Ultima secvenţă a operei se desfăşoară în dormitorul Violettei, ce urmează a fi despuiat de garderoba şi bijuteriile eroinei, de mobile (inclusiv patul şi modernul televizor), totul luând drumul licitatorilor şi portăreilor. Luminile (light-design Beatrice Rancea) sunt partenerele reflectării stărilor sufleteşti în orice moment, subsecvente muzicii.

          Costumele stupefiază prin rara diversitate şi armonie coloristică, prin desenele imaginative. Cele două baluri sunt tematice, în stil retro. Memorabile vor rămâne creaţiile rochiilor Violettei din primul act (ornare abundentă cu camelii albe şi roşii, pe fond învăpăiat), din cel de-al doilea (halat vaporos, primăvăratic, apoi rochie în combinaţii de roşu şi negru, după care rochie de seară, argintie, mulată).

Dramaturgie intensă

În „Traviata” ieşeană, statismul este refuzat cu obstinaţie. Uriaşa intensitate a jocului de scenă (mişcări concepute de aceeaşi Beatrice Rancea) conferă spectacolului alură filmică, împlinind dezideratul de teatralizare în arta lirică. Personajele sunt atent conturate, cu minuţiozitate, nicio atitudine, deplasare nu apare inutilă, relaţionarea între personaje este puternică, firească şi convingătoare. Exemple sunt peste tot, de la gesturile infinitesimale la scenele de confruntare – adevărate lupte - din sala de joc.

          În ideatica Beatricei Rancea, Violetta are temperament sanguin, agitat, extrovertit (în prima arie se confesează Anninei şi Doctorului, împărtăşindu-le cu dăruire firicelul de iubire care o cuprinsese), posesiv (relaţia cu Alfredo din actul secund), nevrotic (încearcă să se sinucidă în faţa unui Germont aproape impasibil până la obsesie, dur ca o stâncă, interpret Sándor Balla), într-o disperare ajunsă la paroxism. Cu braţe deschise ca o lebădă, în liniştea dinaintea morţii, îşi aprinde singură lumânarea pe care i-o dă iubitului. Neobosită, Lăcrămioara-Maria Hrubaru-Roată a jucat ca o desăvârşită actriţă, împlinind o viziune pe cât de adevărată, pe atât de consumatoare de energie.

          Îndrăgostit fără margini (cântă cu Violetta în braţe aria „De’ miei bollenti spiriti”, admirabilă găselniţă de regie ce suplineşte expunerea solitară), derutat şi sfâşiat de contradicţii la sosirea tatălui, orbit de gelozie, violent şi brutal cu Violetta la balul Florei, Alfredo redevine seren la final. A fost interpretat cu naturaleţe de Florin Guzgă.

          Inventivitatea regizoarei este fără limite. În actul secund, Violetta face un selfie cu Alfredo. Va derula imaginile fericite în momentele chinuitoare din urmă. Ce minunată evocare!

Sora mai mică a lui Alfredo – despre care povesteşte Germont - devine personaj real (Larisa Lăcătuşu), soseşte împreună cu tatăl ei la locuinţa celor doi îndrăgostiţi şi asistă din „off” la dialogul cu Violetta. Mai mult decât atât, năvăleşte în prim plan şi, impresionată, o îmbrăţişează pe eroină în locul tatălui nepăsător, atunci când Violetta îl imploră „Qual figlia, qual figlia m’abbracciate”. Sensibilă clipă!

          După tot acest vârtej care se cheamă „Traviata” de la Iaşi, îmi stăruie câteva gânduri singulare. Mi-aş fi dorit să rămân introspectiv în momentele orchestrale ale celor două preludii, fără să am de privit cum Annina o rujează pe Violetta sau atenţia să-mi fie distrasă de licitaţia garderobei eroinei falite. După cum, mi-aş fi dorit să ascult aria „Addio del passato” în solitudinea sublimă a muzicii, fără ca executorii judecătoreşti să care mobilier.

În fine, oricât de ancorată în „Regietheater” ar fi o montare, nu mă simt confortabil observând folosirea ritmurilor verdiene, ale oricărui creator, pentru mişcări de dans modern.

Vocile serii

          Soprană de coloratură lirică la începuturile carierei, Lăcrămioara-Maria Hrubaru-Roată a păşit în complexa vocalitate a „Traviatei” într-un moment al evoluţiei sale în care porţiunile centrale ale registrului de glas şi-au sporit bogăţia, păstrându-şi strălucirea şi penetranţa, ca şi notele acute şi supraacute, în care Mi-bemol-ul final al ariei din actul I nu a lipsit. Cu aceste importante premise, nuanţările pot înveşmânta şi mai mult discursul melodic (primul „fir de voce” a venit în ruga „Alfredo, Alfredo” din scena balului Florei) şi atenţia trebuie orientată, pe alocuri, către intonaţia mai precisă.

          Foarte tânărul Florin Guzgă a confirmat că reprezintă o mare speranţă a vocilor tenorale româneşti, cu timbru plăcut şi consistent îmbrăcat în armonice, cu sunete înalte ample şi sigure ce merg până la temutul Do natural acut al cabalettei din actul secund. Se află pe drumul studiului ce îl vor conduce către importante performanţe. Rafinamentele în frază îl vor preocupa în continuare. Notez că primul diminuendo l-am auzit abia în tabloul secund al actului al doilea, după o excelentă explozie de forţă, iar un pianissimo plin de moliciune a apărut în fraza „... tutto il futuro” din duetul „Parigi, o cara”, cântat liric frumos în actul ultim.

          Oaspetele clujean de la Opera Maghiară, Sándor Balla, are un glas tipic pentru servirea desenelor melodice verdiene, cu generozitate şi căldură, cu plasarea de accente potrivite în frază, cu expunerea omogenă a ambitusului său complet. Cântă cu cursivitate, deci cu bun legato, în care monotonia de expresie trebuie evitată. 

          Nu uit să subliniez distribuirea unor voci foarte bune şi bune în rolurile secundare, condiţie indispensabilă pentru un nivel calitativ ridicat de spectacol. Ordonez: Alexandru Aghenie de la Opera Braşov (luxos ales în rolul Baronului Douphol), Marinela Nicola (glas frumos, remarcat în Annina), Daniel Mateianu (cu sonorităţi plăcute în replicile Marchizului d’Obigny), ca şi Florentina Onică (Flora Bervoix), Victor Zaharia (Doctorul Grenvil), Andrei Apreotesei (Gaston), Florin Roman (Giuseppe), Ionuţ Antim Todică (Comisionarul şi Grădinarul). De multe ori, chiar la case mai mari, atenţia nu este îndreptată şi către valoarea comprimarilor. Nu a fost cazul la Iaşi.

          Poate şi impulsionat de montarea dinamică, tempii foarte tânărului dirijor Gabriel Bebeşelea au fost alerţi per ansamblu, chiar cu accelerări neaşteptate (ieşirea invitaţilor în primul act) sau şocuri (balul Florei). Câteodată forţa a dominat şi unele replici autoritare ale Violettei (actul secund) sau Germont („Ah, ferma!”) s-au văzut înghiţite de tumultul din fosă. Echilibrul şi poezia s-au regăsit odată cu marele concertato ce încheie actul al II-lea, respectiv cu preludiul la ultimul act şi tot ce urmează. Şeful de orchestră este un artist talentat, cu mână sigură şi ansamblurile l-au urmat docile. Vorbesc de orchestra Operei ieşene, în care compartimentul „cordarilor” a cântat expresiv. La fel şi corul, pregătit foarte bine de Manuel Giugula.

          În privinţa ansamblurilor, subliniez prestaţia baletului, cu un vârf la „paso doble” din scena balului Florei (coregrafia Georgiana Ciutoiu), prin excelenţii performeri Pamela Tănasă şi Marian Chirazi.  

          Şi întrucât s-a simţit că pregătirea muzicală a fost admirabilă, îi notez pe Simona Gâdei, Mădălina Pancu, Paula Stroe şi Traian Hudumeac.

Noua „Traviata” de la Iaşi este o producţie de autor, un spectacol total, pe care Beatrice Rancea şi-a pus cu putere semnătura. Ar trebui ca, pe baza caietului de regie, să aştearnă pe hârtie istoria Violettei, s-o rescrie în propria-i viziune modernă, izvorâtă în detaliu, frază cu frază, moment de moment din muzica lui Verdi. Aşa cum a şi fost. Ar fi o lectură de „best-seller”.