Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Eugenia Moldoveanu

Am răscolit prin arhiva revistei Opera după cronica publicată în numărul pe luna Aprilie 1980 şi semnată de Martin Cooper la debutul Eugeniei Moldoveanu la Royal Opera House, în rolul Tatianei din Evgheni Oneghin.

„Soprana româncă Eugenia Moldoveanu are indiscutabil o voce frumoasă – clară, plină, bine dezvoltată (mai puţin registrul grav) – pe care o foloseşte cu gust şi tehnică bună. Atunci de ce interpretarea ei nu m-a mişcat deloc până la finalul operei? În sine, vocii îi lipseşte varietatea de culori, e adevărat, dar motivele sunt mai profunde. Bănuiesc că ele pot fi găsite în lipsa de spontaneitate şi flexibilitate, în impresia pe care a dat-o că fiecare urmă de rubato era dictată în loc să fie un gest instinctiv. Jocul de scenă a lăsat aceeaşi impresie de corectitudine de lemn, fiecare gest şi mişcare fiind un răspuns la indicaţiile de regie în locul unui răspuns la propriul ei simţ al identificării cu rolul. Imaginea scenică n-a ajutat, cu certitudine. Puşkin o descrie pe Tatiana ca дика– ceea ce francezii (dar şi noi, în lipsa unui cuvânt mai potrivit) ar numi drept „farouche” (fr. sălbăticiune) – melancolia, tăcerea ei, „sfioasă ca o căprioară din pădure”. Dar această Tatiana, cu faţa ei cadaveric de albă, coafată sever şi demodat îmbrăcată sugera mai degrabă o studentă la Ştiinţe dintr-o generaţie mult mai târzie din Rusia, citind nu atât de mult Richardson, cât Buckle sau poate chiar Marx. A fost imposibil, cel puţin pentru mine, să cred că această fată poate ceda impulsului de a-i scrie lui Oneghin, exceptând cazul în care convenţia că bărbatul era cel care trebuia să aibă iniţiativa în astfel de situaţii n-ar fi fost decât o prejudecată fără sens. Atitudinea ei de totală umilinţă (aproape literală, fizică) din scena cu Oneghin din grădină a părut nenaturală şi exagerată, precum cea a unei novice acceptând prea entuziastă o mustrare pentru încălcarea disciplinei de la mănăstire. M-am trezit, ca niciodată până acum, de partea lui Oneghin, până la ultima scenă, când mărturisirea topită a dragostei ei pentru Oneghin a arătat că, în ciuda tuturor celor întâmplate până atunci, această Tatiana are totuşi o inimă şi poate suferi sincer.

(18 Februarie 1980, Royal Opera House, Covent Garden, Londra
Piotr Ilici Ceaikovski: Evgheni Oneghin
Eugenia Moldoveanu (Tatiana), Iuri Mazurok (Oneghin), Stuart Burrows (Lenski) etc.
Dirijor: Edward Downes)”

După cum se vede, Eugenia Moldoveanu n-a avut un debut triumfal la Londra, în ciuda unei voci bune. De altfel, a fost singurul spectacol cu Evgheni Oneghin în care a cântat. Stilul artificial specific artiştilor români din epocă nu convingea prea mult.

Continuarea articolului (şi multe poze) pe blogul Despre Opera.