Subcultura medicilor fascinaţi de artişti. Indiciile unor boli curioase, exprimate în picturi celebre

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Medici par să-şi fi descoperit un bun teren de dezvoltare a abilităţilor de diagnosticare: simptomele şi suferinţele fizice ale marilor artişti, extrase din confesiunile lor, din ADN-ul lor sau din indiciile oferite de lucrările lor. Există o adevărată subcultură a medicilor fascinaţi de problemele de sănătate ale artiştilor celebri, şi de modul în care acestea şi-au pus amprenta asupra stilului lor artistic, potrivit CNN.

Un oftalmolog de la Universitatea din Stanford Dr. Michael F. Marmor, care a scris despre vederea artiştilor, a spus că unii dintre aceşti medici merg prea departe: „Speculaţia este distractivă dar nu şi dacă e prezentată drept dovadă ştiinţifică”. Cercetătorul a argumentat că prin natura lor artiştii au o mare plajă stilistică la dispoziţie şi că stilul nu este neapărat un indicator al vreunei boli.

Tot mai multe şcoli medicale din SUA introduc cursuri de artă în programa lor, în contextul în care cercetările arată că operele de artă îi pot ajuta pe medici să-şi îmbunătăţească capacitatea de observaţie.

Jurnalele medicale sunt presărate cu studii care diagnostichează bolile artiştilor, folosind date de la fişe medicale la rămăşiţele lor fizice. Mult mai frecvent însă cercetătorii caută dovezi concludente în operele artiştilor.

Cele şapte studii de mai jos uzează de metode ingenioase pentru a compune tabloul simptomatic complet al bolii de care artişti celebri ar fi suferit.

Durerile de mâini ale lui Michelangelo

Pe când se apropia de 80 de ani,  Michelangelo se plângea nepotului său de cumplite dureri de mâini care îi produceau un profund disconfort la scris. De aceea sculptura pare sa fi devenit pentru el o dificultate de neînvins. Identificarea bolii articulare de care suferea ilustrul sculptor i-a intrigat pe medici care au vrut cu tot dinadinsul să ştie despre ce e vorba.

Autorităţile de la Biserica Santa Croce din Florenţa, unde este îngropat artistul, au interzis exhumarea rămăşiţelor pentru investigaţiile patologice astfel că echipa compusă din cinci cercetători a trebuit să se descurce prin alte mijloace.

În studiul lor din 2016, publicat în Journal of the Royal Society of Medicine, aceştia au mizat pe două portrete ale artistului făcute când încă era în viaţă, portrete care se apropiau de viziunea lor asupra degetelor deformate ale acestuia.

Ei l-au diagnosticat cu osteoartrită cauzată de suprasolicitarea dintr-o viaţă întreagă petrecută cioplind în piatră.

Imagine indisponibilă

Portret neterminat al lui Michelangelo FOTO Danielle da Volterra/WIKIART

 

Ochiul care fuge al lui Leonardo da Vinci

Unii oftalmologici au mers până acolo încât să atribuie viziunea creativă unui defect de vedere al artistului respectiv.

Un studiu din 2018 - publicat în Journal of the American Medical Association - arată că Leonardo da Vinci avea strabism – o tulburare a vederii provocată de lipsa alinierii ochilor, care duce la pierderea percepţiei adâncimii. Strabismul, spune autorul studiului, Christopher W. Tyler, ar fi fost „convenabil” pentru pictor „deoarece a vedea lumea cu un singur ochi permite comparaţia directă cu imaginea plată desenată sau pictată.”

Pentru a fundamenta cercetările sale, Tyler a comparat şase lucrări de artă considerate portrete ale artistului, două sculpturi, două picturi în ulei şi două desene. Printre ele se află Salvator Mundi (circa 1500) şi Omul Vitruvian (circa 1490), autorul argumentând că artistul însuşi spunea că operele sale îl înfăţişează pe el într-o anumită măsură. Mai departe, Tyler a măsurat divergenţa angulară a pupilelor din lucrările selectate şi a făcut o medie: unghiul mediu al ochiului nealiniat confirma ipoteza strabismului.

Salvador Mundi FOTO Wikipedia

Viziunile distorsionate ale lui El Greco

În 1913, un oftalmolog pe numele său Germán Beritens avea toate motivele să creadă că feţele alungite din picturile artistului renascentist spaniol El Greco nu se datorau unei inspiraţii stilistice aparte. El a conchis că astigmatismul sever – o condiţie în care o deformare a corneii duce la o focusare inegală în planuri vizuale diferite – îl determina pe pictor să vadă efectiv chipuri alungite, pe care le-a şi transpus pe pânză. Această teorie care părea să furnizeze o explicaţie pentru tehnica curioasă a pictorului a făcut furori în epocă.

Aproape un secol mai târziu, într-un studiu din 2012 publicat în Leonardo, un psiholog de la Universitatea California, Stuart Anstis, l-a contrazis: dacă El Greco avea un asemenea defect de refracţie, el ar fi văzut la fel de distorsionat şi subiecţii reali şi pe cei pictaţi. Însă în urma unor experimente, Anstis a putut demonstra că persoanele cu astigmatism sunt perfect capabile să deseneze obiecte bine proporţionate. Astfel că „elongaţiile lui El Greco erau o expresie artistică nu un simptom al unui defect de refracţie, ” a spus acesta, demontând aşa-numita „eroare El Greco.”

Imagine indisponibilă

Saint Jerome as a Scholar FOTO Wikipedia

Moartea misterioasă a lui Gauguin

La moartea sa în 1903 pictorul post-impresionist Paul Gauguin a lăsat în urmă 4 dinţi într-un borcan şi o pletoră de speculaţii legate de cauza morţii sale: toţi s-au întrebat dacă nu suferea de sifilis. În 2000 molarii cariaţi scoşi dintr-un puţ etanşat din preajma colibei sale puteau oferi un răspuns.

Un expert în Gauguin, Caroline Boyle-Turner s-a aliat cu William Mueller, membru fondator al Asociaţiei Dentiştilor Antropologi, publicându-şi descoperirile în 2018 în publicaţia ştiinţifică Anthropology. ADN-ul extras din dinţi a fost comparat cu ADN din rămăşiţele tatălui său (identificat recent în Chile), precum şi cu o mostră de la nepotul încă în viaţă a lui Gauguin. Odată ce s-a confirmat că dinţii aparţineau artistului, ei au fost testaţi pentru urme de cadmiu, mercur şi arsenic, tratamentul standard pentru sifilis în vremea sa. Absenţa lor nu permite însă o concluzie definitivă că Gauguin nu era bolnav de sifilis, ci doar că el eventual nu a primit aceste tratamente sau, cel puţin că dozele nu fuseseră suficient de mari pentru ca substanţele să se depoziteze.

Perspectiva abstractă a lui Claude Monet

Pictorul impresionist Claude Monet a creat cele mai abstracte şi expresive lucrări spre sfârşitul carierei sale, ceea ce a dat  unor cercetători motive să creadă că aceste inovaţii se datorau vederii sale slabe. Ei şi-au publicat concluziile în 2015, în British Journal of General Practice. Monet a dezvoltat o cataractă la ambii ochi după vârsta de 60 de ani, boală din cauza căreia vedea totul mai închis la culoare. În 1913 un oftalmolog i-a recomandat să se opereze, dar i-a fost teamă ştiind de cazul unui coleg a cărui operaţie eşuase, astfel că o vreme s-a descurcat prin etichetarea tuburilor de vopsea pentru a nu greşi culorile.

După un deceniu de vedere întunecată a acceptat operaţia, astfel că a putut vedea adevăratele culori ale picturilor sale din acea perioadă, fapt care l-a determinat să distrugă o bună parte din ele. După ce s-a refăcut, a revenit la paleta de culori obişnuită. „Lucrările de după operaţie ale lui Monet nu mai expun acele culori stridente şi aplicate neglijent”, a observat oftalmologul Anna Gruener, autoarea articolului. „Este puţin probabil ca Monet să fi adoptat benevol stilul abstract şi generalist al picturilor sale târzii, ceea ce validează argumentul că acestea s-au datorat cataractei şi nu unei experimentări dorite a unui stil mai expresionist,” a precizat ea.

Imagine indisponibilă

Weeping Willow 1918 FOTO Wikipedia Commons

Halucinaţiile metafizice ale lui Giorgio de Chirico

Un articol publicat în 2003 în European Neurology argumentează că imaginile metafizice din picturile stranii ale italianului nu sunt produsele unei imaginaţii fabuloase, ci se datorează mai degrabă epilepsiei de lob temporal, o boală neurologică generatoare de halucinaţii. În cartea sa Hebdomeros (1929), De Chirico însuşi a mărturisit că picturile sale sunt consemnări ale experienţelor sale halucinatorii. Pornind de la aceste confesiuni doctorii au încercat să-şi dea seama dacă viziunile artistice se datorau migrenelor cu aură sau epilepsiei de lob temporal.

Migrenele provoacă vedere înceţoşată sau deformată, or lucrările lui De Chirico se caracterizau prin realităţi suprapuse, sugestive mai degrabă pentru imageria complexă cauzată de crizele epileptice. Totuşi autoarea recunoaşte că studiile de caz neurologice ale artiştilor, deşi instructive, sunt de multe ori lacunare, multe informaţii cruciale lipsind, astfel că orice diagnostic final rămâne unul controversat.

Imagine indisponibilă

Disqueting Muses FOTO Wikipedia.org

Degenerarea sănătăţii lui Paul Klee

Artistul germano-suedez Paul Klee a fost extrem de prolific în ultimii cinci ani de viaţă, producând aproape 2500 de lucrări de artă – un sfert din întreaga sa operă. Aceasta în ciuda faptului că era chinuit de dureri fizice atroce, provocate de însumarea mai multor simptome: probleme ale pielii, ulcere, anemie şi o inflamare a esofagului - care nu au dus la nici un diagnostic în timpul vieţii.

La aproape 40 de ani de la moartea lui Klee, un tânăr dermatolog, Hans Suter, a încercat timp de decenii să reconstruiască trecutul medical al artistului, pe baza interviurilor luate văduvei acestuia şi singurului fiu, precum şi prin studierea minuţioasă a scrisorilor nepublicate care conţineau descrieri ale simptomelor.

Concluziile sale,publicate în 2010, au fost că artistul suferea de scleroză sistemică difuză, o boală autoimună rară. Boala nu pare să-i fi influenţat stilul artistic, însă cercetătorul a pus izbucnirile dureroase ale bolii pe seama stresului cauzat de evenimente care l-au marcat: excluderea lui din funcţia de profesor de artă la Düsseldorf College of Art, ecoul slab al operei sale avangardiste şi stigmatizarea sa ca artist ”degenerat” de către nazişti.

Imagine indisponibilă
Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite