INTERVIU Stere Gulea, regizor: „Am scris de cinci ori scenariul la «Sunt o babă comunist㻓

INTERVIU Stere Gulea, regizor: „Am scris de cinci ori scenariul la «Sunt o babă comunist㻓

Regizorul Stere Gulea a lansat filmul „Sunt o babă comunistă“ pe 23 august FOTO Marian Iliescu

În cel mai nou film al său, regizorul Stere Gulea (70 de ani) spune că a vrut să exploateze alte feţe ale nostalgiei după comunism. Neliniştile şi trecutul personajelor l-au făcut însă să chibzuiască puţin asupra propriei biografii

Ştiri pe aceeaşi temă

Tatăl lui Stere Gulea avea vreo 300 de oi când a fost arestat de securişti. Era chiabur. Locuia în comuna Mihail Kogălniceanu, în stepa uscată din Dobrogea, la 15 kilometri de Marea Neagră, la ţară. Acolo s-a născut şi Stere Gulea, pe pământul uşor sărat ce ţinea gospodării de turci, tătari, nemţi, ardeleni oieri şi aromâni din neamul fârşeroţilor. Stere Gulea a plecat la Constanţa şi apoi la Bucureşti, dar pe uliţele din satul Mihai Kogălniceanu s-a tot întors. S-a întors şi când a filmat „Moromeţii“, s-a întors şi acum, când a filmat „Sunt o babă comunistă“. Ultima sa producţie completează însă aceste excursii în trecut cu reflexii de pe un teren mai sensibil: familia, prietenia, dragostea. „E viaţa noastră de oameni, domnule!“ 
 
„Weekend Adevărul“: Aţi vorbit, domnule Stere Gulea, despre faptul că noul film, „Sunt o babă comunistă“, a fost un prilej al excursiilor în propriul trecut. Despre ce e vorba?
Sterea Gulea: Fără să vrei, în momentul în care începi să scormoneşti în trecut, vin amintirile tale. Şi eu vin de la ţară, din Dobrogea, din Mihail Kogălniceanu. Sunt născut în ’43. Într-un fel, personajul lui Dan Lungu e cam de vârsta mea, am trăit epoci similare. Sigur, eu am altă biografie: tatăl meu era în categoria chiaburilor şi a făcut puşcărie.
 
Cât timp a stat închis?
Din fericire, dacă pot să spun aşa, doar patru ani. Din fericire, el nu făcuse politică şi asta l-a salvat într-un fel. Eu aveam 9 ani când l-au arestat. Mi-aduc aminte foarte bine noaptea arestării. Dormeam în aceeaşi cameră cu părinţii, pe un alt pat. Până m-am trezit, au năvălit nişte inşi îmbrăcaţi în uniforme. Eu ţineam pătura peste cap, priveam cu un singur ochi toată scena. I-au spus tatălui că trebuie să meargă cu ei, el s-a îmbrăcat – era 3.00 dimineaţa – şi, când a ieşit, i-a zis mamei: „Să ai grijă să dai copiii la şcoală!“. În cameră au rămas doi soldaţi până la venirea luminii. Stăteau, pur şi simplu, pe scaun. 
 
Marele of al lui Leonida Gulea
 
V-a povestit despre închisoare la întoarcere?
N-a povestit niciodată nimic. Se preocupa de altceva tata. El a fost un om foarte dornic de învăţătură. N-a putut să facă şcoală – a urmat o parte din Liceul Comercial de la Salonic, dar n-au mai putut să-l ţină la şcoală şi l-au retras. A rămas cu acest of. 
 
Când a venit în România?
Părinţii mei s-au căsătorit în Grecia. Au venit prima dată în Cadrilater, în ’24, unde au întemeiat o gospodărie. Mama venea dintr-o familie mai înstărită. Tata era un om foarte muncitor şi cu o capacitate a relaţiilor sociale absolut extraordinară – el îşi făcea cunoştinţe în autobuz de la Laromet la Mogoşoaia, la castel. Avea o empatie extraordinară. Apoi, în ’40, cu schimbul de populaţii au, ajuns în Dobrogea. 
 
Au lăsat tot acolo, în Cadrilater?
Comuna Mihail Kogălniceanu fusese colonizată de Ferdinand în ’20, cu nemţi. În ’40, Hitler i-a luat înapoi. Ăştia făcuseră gospodării, case, saivane trainice. Aromânii au fost aduşi în casele acestea. 
 
„Am învăţat enorm de la Marin Preda“
 
Cum era Mihail Kogălniceanu?
Era un sat cu un conglomerat etnic absolut fantastic: turci, tătari, nemţi, aromâni, români ardeleni de la turmele de oi cu care se duseseră în zona Deltei şi a Dobrogei. Prietenii mei buni de şcoală erau un neamţ şi un tătar. Să ştiţi că turcii şi tătarii erau de-o corectitudine impecabilă. Cuvântul valora enorm. Eu am avut o păţanie: tata era în puşcărie, noi mai aveam ceva oi departe de sat. Eu mă duceam, de regulă, să iau laptele. Plecam seara şi mă întorceam dimineaţa. Într-o seară, am trecut printr-o bostănărie a unor turci. Am oprit şi am furat nişte pepeni. Dimineaţa, iese turcul: „Stop! Aseară, mama mea a spus că v-aţi oprit şi aţi furat pepeni“. „Nu, nu-i adevărat.“ „Al cui eşti?“ „Al lui Leonida Gulea.“ Atunci s-a întors către maică-sa şi-a spus: „Dacă băiatul lu’ domnu’ Leonida spune că n-a furat, înseamnă că a fost altcineva!“. Bunul renume al tatălui meu m-a scăpat pe mine de ruşine. 
 
Astfel de episoade din mediul rural au fost surprinse şi în „Moromeţii“...
Într-un fel, „Baba comunistă“ e mai aproape de „Moromeţii“ decât alte filme d-ale mele. Bine, „Moromeţii“ are altă anvergură. Dar eu am învăţat enorm de la Marin Preda făcând acel film. Am învăţat enorm în privinţa firescului dialogului. Dialogul pe care eu l-am scris la „Baba comunistă“ e, în mare parte, al meu. Dialogul e o sarcină foarte grea pentru un scenarist. Am lucrat enorm la asta. Luminiţa Gheorghiu (n.r. – în rolul Emiliei Apostoae) era terorizată: „Stere, nu mai face o altă variantă! Pentru că eu le memorez pe toate!“.
 
Schimbaţi pe măsură ce... 
Eu am făcut cinci variante, de cinci ori am scris. Ea era înnebunită: „Nu ţin minte!“. Când am făcut repetiţii, la masă, ea spunea replici din toate variantele. Râdeam de ea: „Uite, că le ţii minte pe toate!“ „Da, măi, dar mă-nnebuneşti!“. 
 
De ce-a fugit Rebengiuc din „Moromeţii“
 
Ilie (Victor Rebengiuc) şi Catrina Moromete (Luminiţa Gheorghiu), în filmul „Moromeţii“
 
 
Biografia personală v-a ajutat, aşadar, şi la „Moromeţii“...
Simţeam foarte bine ce înseamnă viaţa ţăranului, justeţea relaţiilor, limbajul. Un frate de-al mamei mele a avut destinul lui Moromete. Ţăran mijlocaş, împroprietărit, cu copii din trei căsătorii, el era un individ cu simţul umorului extraordinar, care bătea şaua să priceapă iapa. L-am avut ca reper. Apoi, aveam cartea la dispoziţie, care-ţi dădea o sumedenie de amănunte psihologice pe care un scenariu nu le are niciodată. Au fost momente când ne uitam să vedem cum arată o scenă în roman. Scenariul e un schelet, dar detaliile sunt foarte importante pentru actori. 
 
Când i-am pus să se descalţe şi să umble în ţărână, mergeau ca pe ouă. 
Stere Gulea, regizor
 
Distribuţia lui Victor Rebengiuc în rolul lui Moromete părea atunci atipică.
Eu, iniţial, vorbisem cu Gheorghe Dinică. I-am dat scenariul, am vorbit cu el şi, după un timp, mi-a spus: „Nu pot să fac!“. Îl aveam pe Rebengiuc în rolul lui Dumitru lui Nae. El a fost de acord, dar i-a fost foarte greu. La un moment dat, a fugit de la filmare. 
 
Cum aşa?
M-am dus cu ei, timp de două săptămâni, să facem repetiţii în decor, la ţară. Să-i obişnuiesc. Toţi erau orăşeni, habar n-aveau. Când i-am pus să se descalţe şi să umble în ţărână, mergeau ca pe ouă. 
 
„Maxim un parizer prăjit la restaurant!“
 
Au făcut exerciţii de mers desculţ?
Au făcut, că şi-au dat seama. S-au obişnuit unii cu alţii, cu casa, cu drumurile. Au locuit, efectiv, două săptămâni în casa aceea. Noaptea plecam la Alexandria, dar ziua stăteam acolo. 
 
Dar de ce-a vrut să fugă Rebengiuc?
Îl înnebuneau condiţiile de trai de-acolo. Toată povestea asta era în ’85. În hotelul de la Alexandria te mâncau ţânţarii, de mâncare nu găseai nimic – maxim un parizer prăjit la restaurant! Victor e un om căruia câteodată i se pune pata. 
 
Şi cum l-aţi convins să se-ntoarcă?
Leopoldina Bălănuţă l-a convins. Victor era deja atunci un mare actor. Se gândea: „Oare mă fac de râs?“. Spaima actorului de rol e arhicunoscută. 
 
Aţi avut probleme cu cenzura?
Filmul a avut o gestaţie de aprobare lungă. Au existat nişte lucrături din partea lui Titus Popovici împotriva ideii de a se adapta „Moromeţii“. El a fost un romancier promiţător, iar Marin Preda era concurenţa. Titus se bucura de foarte multă influenţă. Culmea, ştiţi care-a fost şansa scenariului? Elena Ceauşescu! Ea era responsabilă în Comitetul Central cu partea de ideologie. Atunci se făceau nişte planuri de producţie. În toată incultura ei, o fi auzit şi ea de „Moromeţii“. „Păi, să-l facem p-ăsta – zice –, dar să facem două filme!“ Eu: „Nu, domnule, un film!“ „Cum, mă, în loc să fii bucuros că faci două filme?“, mi se spunea. Ce să le explici că e o structură narativă... Până la urmă, a intrat în producţie, dar problemele au continuat. Cum venea material filmat – eu eram la dracu’, acolo –, primeam telefoane să mă duc la Bucureşti. De la prima scenă, în care dorm pe prispă, au început. 
 
Cum a apărut „ăla micu’“ în „Moromeţii“
 
Care era problema acolo?
„Ce e asta? Cum să doarmă pe prispă? Dar ce? Suntem troglodiţi? Cum să n-aibă o pernă şi-o plapumă?“ Grija lor era că dormea nefericitul de ţăran român pe prispă. „Imaginea României“ – marota veşnică. Am adoptat tactica lui Moromete: nu le spuneam că nu vin. Spuneam: „Vin, sigur, dar mâine am o filmare importantă, nu se poate contramanda“. Îşi mai aduceau aminte peste o lună. Şi tot aşa, până când am ajuns să fie tot filmat, în cutii. M-am dus la Dulea (n.r. – Mihai Dulea, vicepreşedinde al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste), la vizionare. Când am intrat eu, el a ieşit până la toaletă. Am văzut că avea pe masă romanul deschis. Era la scena de la Iocan, când se discuta despre Rege, despre „ăla micu’“. Când s-a întors, a început un fel de joc. El: „Tovarăşu’, e bine, dar scena aceea... Ştiţi care... Ştiţi că acolo...“, dar nu spunea până la capăt nimic. Avea, de fapt, o problemă că apărea construcţia „ăla micu’“, pentru că s-ar fi făcut trimitere la Nicuşor Ceauşescu. A fost un dans în care el n-avea curajul să spună ce avea în cap, eu mă făceam că nu înţeleg şi, până la urmă, n-a avut ce să facă. Eu am făcut pe niznaiul. Dacă nu aveam perspicacitatea să mă uit în carte, poate mă lua pe nepregătite. Asta era în toamna lui ’86, când l-am închegat. Apoi, a început sarabanda de vizionări care a durat până în ’87. 
 
V-au pus să tăiaţi?
Mi-au cerut enorm! Am făcut o singură refilmare a unei scene legată de bătaia lui Dumitru lui Nae în pădure, de legionari. Şi părerea mea, şi părerea lui Vivi Drăgan Vasile a fost că ne-au făcut un bine. Până la urmă, s-a terminat aşa cum se termină în absurdul dictaturilor: l-au tot văzut, l-au tot văzut, m-au tot chemat, până când, la un moment dat, primesc un telefon: „Unde-i filmul?“. „Păi, ce treabă am eu? Nu-l ţin acasă. E la laborator!“ „Păi, trebuie să iasă.“ Ceauşeasca întrebase de el. 
 
„«Baba comunistă» e despre viaţa noastră, domnule!“
 
Cum a evoluat Luminiţa Gheorghiu, de la Catrina la Emilia?
Potenţialul ei era, oricum, enorm. Atunci, era la primul ei rol de o oarecare anvergură, era lângă Victor Rebengiuc, care o intimida puţin la început. La un moment dat, ea a venit la mine: „Domnule Gulea, e bine?“ „Luminiţa, eu sunt aici. Dacă se întâmplă ceva, ne retragem şi vorbim!“ „Victor îmi spune că fac prea mult, ca în teatru.“ „Ţie ţi se pare că e un reproş? După mine, stilul tău e în forţă. Dacă tu începi să te înfrânezi, o să se simtă. Există o cenzură în fiecare. Las-o la nivelul la care simţi tu!“ Am văzut-o în „Poziţia copilului“, unde a făcut, după mine, o performanţă! Acum, ea ştie cel mai bine cât efort i-a trebuit să facă rolul. În „Sunt o babă comunistă“ l-a făcut mai mult din poignet, adică din încheietura mâini, cum spun tenismenii. 
 
Au fost trei luni între „Poziţia copilului“ şi „Sunt o babă comunistă“.
În mod normal, „Baba comunistă“ trebuia să se facă înainte. Ea ştia una dintre variantele scenariului înainte de a filma „Poziţia copilului“. Într-un fel, cu mine, s-a reîntors la uneltele ei. Oricum, Luminiţa e de o conştiinţă şi de o exigenţă profesională absolut remarcabile. Şi-acum, după 27 de ani, îmi spune de momentele care nu-i plac ei din „Moromeţii“. 
 
Care?
Replica „Să fi auzit tu ce cazanie s-a citit astăzi la biserică. Nu cel ce se grijeşte de viaţa asta care-i trecătoare o să vie în Împărăţia lui Dumnezeu...“. E printre puţinele pe care nu le-am mestecat eu şi le-am luat direct de la Preda. A fost salvată de momentul lor de interpretare. A fost foarte fericită când i-am spus că are dreptate. 
 
Ţucu (Marian Râlea) şi Emilia Apostoae (Luminiţa Gheorghiu), personaje în filmul „Sunt o babă comunistă“
 
 
Rolul lui Marian Râlea a fost prima alegere pentru Ţucu?
Chimia dintre Luminiţa şi Marian Râlea, nu neapărat interpretarea, m-a făcut să aleg. Adrian Sârbu, producătorul, mi-a spus: „Bă, Stere, dar Marian e de vârsta mea! Trebuie să fie mai bătrân!“. „Tu l-ai
văzut pe Marian? Să ştii că merg împreună!“. Aveam scenariul în cap, am făcut o distribuţie, în funcţie de actori şi de performanţa lor, şi lucrurile începeau să capete valenţe concrete pe care nu poţi să le imaginezi. În momentul în care îi ai pe Luminiţa Gheorghiu şi pe Marian Râlea interacţionând, când vezi chimia dintre ei, te întrebi: „Ce fac acum? Ei duc personajele în stilul lor. Le omor interpretarea?“. Nu, eu i-am lăsat. E un risc, dar mi l-am asumat. Sunt regizori care nu vor să se mişte neam din ceea ce ei au scris, au conceput. Unii reuşesc foarte bine. Eu sunt foarte atent şi la ce-mi aduce actorul, când îmi aduce.
 
Provocarea este să vă desprindeţi de roman sau este întoarcerea la roman?
E o luptă. Vrei să te desprinzi, dar ai această atitudine până când ţi-ai închegat o structură narativă. Apoi, contează să redevii prieteni cu romanul, cu autorul. Trebuie să te desparţi de el ca să ţi-l reapropii. 
 
Vi s-a reproşat că filmul e altceva decât cartea. 
Eu am scris un scenariu. Discutăm despre scenariu sau despre raportul carte-scenariu? Rezistă, în sine, filmul sau nu rezistă? Cred că este inevitabil: filmul, aşa cum este el, e coerent în ceea ce şi-a propus? Stă în picioare? E o falsă problemă dacă filmul e mai bun sau cartea e mai bună. Eu am adus o temă care în carte nu e atât de dezvoltată: cea a familiei. Aceasta mi se pare că e una dintre problemele majore ale societăţii. Până la urmă, aceşti oameni simpli, care trăiesc foarte modest, fac un sacrificiu ca să-şi ajute copilul. Strâng din dinţi, nu se ceartă, nu se sfâşie, nu-şi reproşează nimic. Am vrut să arăt, prin aceşti oameni simpli, partea de omenesc care există în relaţii. Despre ce e filmul?, eram întrebat. Despre viaţa noastră de oameni, domnule! 
            
A fost „golan“
Numele: Stere Gulea
Data şi locul naşterii: 
2 august 1943, comuna Mihail Kogălniceanu, judeţul Constanţa.
Starea civilă: căsătorit.
Studiile şi cariera
A absolvit Institutul Pedagogic şi Facultatea de Filologie din Constanţa şi Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, la secţia „Teatrologie-Filmologie“.
Din 1970, a realizat 11 filme, 4 dintre acestea având la bază scenarii proprii: „Moromeţii“, „Ochi de urs“, „Stare de fapt“ şi ultima sa producţie, „Sunt o babă comunistă“. 
În 1990, a participat activ la „Piaţa Universităţii“.
A condus TVR în perioada 1996-1998.
Locuieşte în: Bucureşti

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: