Dacă invocăm faptul că acest public este format, în mod tradiţional, din oameni mai în vârstă, lucrurile sunt explicabile prin absenţa repertoriului sacru în timpul comunismului. Partea plină a paharului, atunci când constatam la Opera Braşov că sala nu era ocupată complet, este că majoritatea celor care veniseră să le vadă pe Cristina Radu şi pe Carmen Topciu în această muzică erau foarte tineri. Dar tinereţea, singură, nu este suficientă. Deşi muzica lui Pergolesi este accesibilă şi melodioasă, probabil că puţini erau cei care înţelegeau cu adevărat despre ce era vorba în emoţia celor de pe scenă. De aceea voi spune câteva cuvinte despre această lucrare.

Stabat Mater este practic reprezentarea muzicală a temei Pietà din pictură sau sculptură (Michelangelo a creat o statuie faimoasă, reprodusă şi pe afiş). Versurile sunt canonice şi se rostesc în ritul catolic la diverse ocazii: la 15 Septembrie, la sărbătorirea Fecioarei Maria, sau în Săptămâna Patimilor, înainte de Paşte. În timp, aceste versuri au fost puse pe muzică de mulţi compozitori, dar ceea ce face cu totul deosebită versiunea lui Pergolesi este faptul că acesta este testamentul muzical al tânărului maestru, mort la 26 de ani. Inevitabil, povestea biblică se suprapune peste agonia lui Pergolesi, iar rezultatul este foarte emoţionant. Muzica este pe rând tristă sau veselă chiar, dar devenind tot mai gravă pe măsură ce se apropie de final, astfel încât e uşor de imaginat că modelul Kübler-Ross care defineşte stagiile emoţionale ale unui om în apropierea morţii poate fi o cheie de lectură a acestui Stabat Mater. Cele cinci stadii de acceptare a morţii sunt: negare (Quae moerebat et dolebat,  Inflammatus et accensus şi Sancta Mater, istud agas), furie (Fac ut ardeam cor meum şi Fac, ut portem Christi mortem), negociere (Stabat mater dolorosa, Cujus animam gementem, Vidit suum, dulcem natum şi Eia mater, fons amoris), depresie (O quam tristis et afflicta şi Quis est homo, qui non flerit) şi acceptare (Quando corpus morietur). Desigur, e la latitudinea imaginaţiei oricui cum să asocieze muzica şi teoria schimbării a lui Elistabeth Kübler-Ross, dar asta face cu atât mai interesant exerciţiul.

Concertul de la Braşov a fost pur şi simplu emoţionant. Dar şi emoţionant în mod inevitabil, având în vedere cele de mai sus. Oraşul are o comunitate catolică importantă, aşa că programarea concertului avea o importanţă specială, pentru că Paştele catolic se sărbătoreşte duminica aceasta. Cadrul în sine, al unei opere de provincie, cu un aer intim, amintind de o biserică (de altfel, la câţiva metri doar de Opera Braşov se află vechea Parohie Ortodoxă a Braşovului), crea o atmosferă specială, în care programul de sală, tipărit pe o singură foaie de hârtie ce conţinea, pe lângă distribuţie, un mic text de prezentare a lucrării, dar mai ales traducerea în limba română a versurilor lui Stabat mater dolorosa, te putea îndemna la o întoarcere în timp, poate chiar în secolul lui Pergolesi.

Orchestra Operei Braşov a fost condusă cu personalitate şi ritm de Ciprian Ţuţu. La limită, partitura orchestrală - scrisă numai pentru corzi şi orgă - poate fi cântată oricât de anodin, muzica vocală este atât de frumoasă încât nimic nu o poate diminua. Am avut însă o surpriză mai mult decât plăcută să observ o baghetă care a ştiut să potenţeze drama, dar capabilă, în acelaşi timp, de discreţie, atunci când aceeaşi dramă trebuia să revină celor două soprane. Cristina Radu a fost, aşa cum era de aşteptat, excelentă: emoţionată ea însăşi de muzică şi împărtăşind cu audienţa această emoţie. O abordare directă, dar folosind frumuseţea belcanto-ului italian, cu sunete acoperite, cu portamenti de bun gust în atacul acutelor, profitând de un timbru distinct. De cealaltă parte, Carmen Topciu, în ciuda unor neimportante ezitări, a plasat partitura care-i revenea în zona unei interpretări calde, cu accente materne. O voce gravă, cu alte cuvinte, dar evitând tentaţiile unei coloraturi de contralto, cu o vibraţie uneori aproximativă, dar totul păstrat perfect în limitele bunului gust. Fiind vorba, în primul rând, de două soliste de operă, interpetarea generală a urmat o tradiţie mai veche, a romantismului, fără a se aventura în zona ortodoxiei baroc. Cel mai important a fost faptul că ambele artiste stăpâneau nu numai notele şi textul, dar şi spiritul compoziţiei, ceea ce nu e chiar o obişnuinţă în România. Numai şi pentru atâta lucru merită felicitări. Dacă e să extindem şi mai departe toată discuţia în jurul semnificaţiilor compoziţiei lui Pergolesi, atunci, în varianta cântată de soprană şi mezzosoprană (Stabat Mater se cântă şi în varianta cu voce de contratenor în loc de mezzo, cum a fost cazul la Ploieşti, acum doi ani), cele două voci feminine nu sunt altceva decât plânsetele îngemănate ale Fecioarei Maria şi ale Mariei Magdalena. Iar artistele de la Braşov au reuşit să arate şi această latură.

Mai mult de-atât nu pot să transcriu cum a fost. Poate doar parafrazând un text găsit într-o carte-album a lui Jordi Savall, aparţinând unui jurnalist şi scriitor italian, Paolo Rumiz:

Să începem cu două femei din Braşov. Nespus de frumoase şi înalte, să fi avut 1,80 metri, îmi amintesc cum au intrat pe scenă, apropiindu-se de dirijorul aşezat cu spatele la public. Iar eu mi-am cumpărat biletul, punându-i câţiva bănuţi în mână casierei, apoi m-am apropiat de ele şi le-am spus: “Haide, făceţi-mă să plâng!” Din instrumentele de pe scenă şi din glasurile lor au început a se revărsa oceane de tristeţe şi secole de credinţă, în vreme ce eu stăteam ghemuit şi înlăcrimat într-un fotoliu, indiferent la privirile celor din jur.

Miercuri, 1 aprilie 2015, Opera Braşov
Giovanni Batista Pergolesi: Stabat Mater
Cristina Radu (soprană), Carmen Topciu (mezzosoprană)
Dirijor: Ciprian Ţuţu
Orchestra Operei Braşov

Articol publicat şi pe blogul Stabat Mater Romania