„Stabat mater” la Biserica Anglicană pentru victimele de la „Colectiv”

Biserica Anglicană

Concertul de la Biserica Anglicană a avut scopul caritabil de a ajuta prin donaţii victimele tragicului incendiu de la clubul „Colectiv” care a provocat moartea a 51 de persoane până azi. Dintre toate manifestările artistice de empatie şi de solidaritate cu victimele, acest concert m-a atras cel mai mult.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Concertul de la Biserica Anglicană a avut scopul caritabil de a ajuta prin donaţii victimele tragicului incendiu de la clubul „Colectiv” care a provocat moartea a 51 de persoane până azi. Dintre toate manifestările artistice de empatie şi de solidaritate cu victimele, acest concert m-a atras cel mai mult.

Pentru că muzica sacră are o dimensiune în plus atunci când este cântată într-o biserică, acesta fiind spaţiul pentru care este scrisă, un spaţiu cu o reverberaţie specială. Pentru că, la 26 de ani,  Giovanni Batista Pergolesi era la fel de tânăr precum erau cei mai mulţi dintre cei care au murit în incendiu. Pentru că Stabat mater este un ritual al plângerii lui Iisus răstignit pe cruce, este forma muzicală a lui Pietà, tema similară din pictură sau din sculptură. Şi pentru că, tot aşa, părinţii îşi plâng acum copiii arşi în incendiu, iar alţi părinţi se îngrozesc că ar fi putut fi ei în locul celor loviţi de nenorocire. Pentru că versurile în latină vorbesc despre supliciu (pertransivit gladius – străpuns de sabie, nati poenas inclyti – cel născut [de Sfânta Fecioară] moare în chinuri, in tanto supplicio – într-un asemenea supliciu, flagellis subditum – sfâşiat de bici etc.). Pentru că alte versuri vorbesc despre empatie, în care credinciosul cere să sufere el în locul lui Hristos (crucifixi fige plagas/cordi meo valide – rănile răstignitului dă-le inimii mele etc.). Pentru că muzica înnobilează aceste versuri, accentuându-le semnificaţiile. Pentru că e imposibil să nu faci legătura între chinurile crucificării descrise de canon şi torţele umane de la „Colectiv”. Pentru că neputinţa, empatia dar şi revolta faţă de tragedia de acum două săptămâni sunt aceleaşi cu metafora apariţiei plăgilor în palmele credincioşilor. Pentru că amestecul de tristeţe intensă şi de veselie juvenilă din muzica lui Pergolesi are un corespondent în simplul fapt că pe 30 Octombrie au fost arşi de vii o mulţime de tineri care nu făceau decât să se distreze într-un mod cu totul şi cu totul nevinovat: asistând tot la un concert.

Să alegi Stabat mater de la Biserica Anglicană ştiind toate acestea şi să speri că impactul emoţional va fi uşor de stăpânit e ca şi cum ai spera că benzina nu ia foc în contact cu o flacără.

Publicul a fost inevitabil redus la o congregaţie şi biserica a fost aproape plină. Artiştii au cântat la început o chaconă pentru orgă şi o temă cu variaţiuni. N-am reţinut numele compozitorilor de demult. Nici nu conta, ştiam ce urmează.

Ansamblul de Barockeri, practic orchestra de coarde prevăzută de partitură, era compus din cinci muzicieni: două viori, o violă baroc, un violoncel şi un bas electric care înlocuia tradiţionalul contrabas. Un profesor de la Conservator,  o profesoară de la liceul de muzică, un violonist de la Filarmonică, o studentă la violoncel şi basistul de la Viţa de vie. Şi două artiste, o soprană şi o altistă pe care muzica le făcea să fie incredibil de frumoase. Şi orga, desigur, mai adevărată ca niciodată.

Stabat mater a început greu, cu disonanţe şi desincronizări vizibile, corectate însă după câteva măsuri. Disonanţele de la început au fost aproape eliberatoare, căci această primă strofă din muzica lui Pergolesi l-a făcut pe Jean-Jacques Rousseau să scrie că este „duetul cel mai perfect, cel mai emoţionant care a ieşit vreodată de sub pana unui muzician”. Amestecul eclectic de instrumente vechi de sute de ani, clasice, dar şi contemporane crea o sonoritate aspră, scoţând însă acompaniamentul din monotonie. Chitara bas are un sound mult mai dur decât un contrabas obişnuit, chiar şi fără efectele de distorsionare obişnuite în concertele rock. Însă această duritate creştea dramatismul orchestrei, fără să apeleze la o interpretare intenţionat dramatică. O soprană lirică ce avea un timbru de o culoare întunecată subtil, Andreea Novac, a fost neaşteptat de expresivă, dar în limitele pe care le impune muzica sacră, evitând cu bun gust verismul. Dar având şi accente foarte frumoase, în multe momente (Cujus animam cu acutele sfâşietoare ale lui pertransivit gladius sau Sancta mater cu ornamentaţia aceea de vertij din cordi meum sunt doar două exemple). Maria Jinga i s-a alăturat în unele momente (de exemplu în acelaşi Sancta mater), însă a fost mai reţinută, în general, în unele momente părând chiar detaşată de semnificaţia versurilor. Spaţiul restrâns al Bisericii Anglicane a redus proiecţia vocilor, punându-le în valoare frumuseţea intrinsecă a timbrului.

Şi bineînţeles Quando corpus morietur mereu neconsolabil şi seren în acelaşi timp, după care toate rănile rămân nevindecate, ca o arsură profundă...

Notă: Versurile lui Stabat mater sunt aceleaşi indiferent de numele compozitorului şi le puteţi găsi în limba latină şi în traducerea românească.