Sper că se va menţine la nivelul recoltei festivaliere a acestui început de toamnă! ...săptămâni pe parcursul cărora pe scenele de concert au apărut nume noi, formule noi privind performanţa muzicală; chiar titluri de lucrări noi!

Indiscutabil, cel mai spectaculos moment al acestor săptămâni, un veritabil show pianistic de mare antren, de mare calitate artistică, un strălucit spectacol în duo pe scena Ateneului, s-a dovedit a fi fost recitalul cuplului american Anderson & Roy; ...o apariţie inedită din toate punctele de vedere, de la dinamica muzicală cu totul spectaculoasă, la antrenul, la mişcarea scenică, cea care stimulează reacţia publicului inclusiv prin intermediul dialogului mobilizator în bună parte colocvial, savuros, de un bun gust ireproşabil. Aranjamente proprii după Mozart şi Gluck, după Bizet sau Haciaturian, după Leonard Berntein şi Astor Piazzolla sonorităţi jazz-istice sau ecouri sud-americane aduse de celebra Bachianas Brasileiras de Heitor Villa-Lobos... ; apoi o tulburătoare realizare în plan coloristic-timbral a primei părţi, Adoraţia Pământului din creaţia muzical-coregrafică a lui Stravinsky, Ritualul Primăverii, dar şi celebrele Variaţiuni de Brahms pe o temă de Haydn...; au adus bucurie şi interes sporit asupra acestei formule instrumentale camerale a celor doi pianişti; ...invitaţi în cadrul debutului Festivalului Majura Duo.

Dar semnalul oficial privind debutul actualei stagiuni a fost dat de Filarmonica bucureşteană în prima săptămână a acestei luni.

De o manieră mai mult sau mai puţin conştientă, printre muzicienii filarmonişti membri ai colectivului simfonic, există percepţia potrivit căreia prima ediţie a concertului săptămânal, concertul de joi, ar fi o repetiţie generală pentru cel de vineri. Nu este o situaţie prioritar întâlnită; dar ea există. Repetiţie generală, însă, a existat; cu public. Una prelungită. Aşa a considerat Christian Zacharias, minunatul muzician, dirijorul concertului, artist îndrăgit în egală măsură atât de marele public al simfonicelor de la Ateneu, cât şi de muzicienii ansamblului. Este îndrăgit dară fiind naturaleţea comunicării, muzicalitatea distinsă, profesionalismul aplicat cu vădită cordialitate; în special în zona stilistică a muzicii vieneze de mijloc de secol XVIII, de început de secol XIX. Romantismul născând în climatul Clasicismului de început de secol, se constituie, printre altele, într-o mare pasiune a artistului. In parte a reuşit a o transmite muzicienilor ansamblului. Nu pe de-a-ntregul. Duhul vacanţelor relaxante, abea sfârşite, nu se destrămase. Anume neglijenţe de emisie la alămuri, anume atacuri nesincronizate la instrumentele de lemn, o anume etajare nefuncţională, mai mult sau mai puţin întâmplătoare, a sonorităţilor... ; au condiţionat în locuri importante mersul ansamblului pe parcursul unui program integral dedicat creaţiei beethoveniene; un program de mare atracţiozitate pentru publicul bucureştean, cel care frecventează muzica marelui clasic vinenez, aici, la Bucureşti, de mai bine de un secol şi jumătate! Au fost audiate pagini mai puţin frecventate din creaţia compozitorului, anume o selecţie de dansuri din baletul  Făpturile lui Prometeu, unul dintre primele balete tematice scrise vreodată; de asemenea Simfonia a 2-a, în re major, lucrare ce păstreză, încă, modelul haydnian al genului. Desigur, punctul central al interesului l-a reprezentat realizarea de către Zacharias a celui de la 3-lea Concert în do minor; atât în calitate de solist, cât şi de şef de orchestră. Dezvoltă o seducătoare sinceritate, o inteligenţă activă; aspecte ce ordoneză întreaga construcţie muzicală; un fel de a te adresa cu o francheţe întremătoare ce condiţionează comunicarea cu membrii ansamblului, cu publicul, emisia timbrală însăşi. In lipsa baghetei, în faţa muzicienilor orchestrei ca şi la pian, dobândeşte dezvoltarea unei sensibilităţi ce ţi se dezvăluie firesc, quasi. Sunt convins, ca şi în situaţiile precedente, ediţia de vineri a aceluiaşi concert a fost una excelentă!

Deschiderea stagiunii în cazul Orchestrei Naţionale Radio a fost pe cât de spectaculoasă pe atât de consistentă. Dirijorul Nicolae Moldoveanu a condus realizarea unui opus postromantic grandios, anume Simfonia a 5-a de Gustav Mahler; din motive obiective a preluat concertul în ultimul moment! ...solistul serii fiind minunatul violonist Alexandru Tomescu, cel care ne-a oferit o lucrare concertantă prezentată la noi în primă audiţie, anume Concertul pentru vioară de Erich Wolfgang Korngold, lucrare pe care, recunosc, personal am ascultat-o cu acest prilej pentru prima dată în concert public. Este o creaţie ce aparţine unei spiritualităţi postromantice din prima jumătate a secolului trecut. Repatriat în Statele Unite în perioada interbelică, autorul e cunoscut în Europa relativ recent; a compus multă muzică de film la comanda producătorilor de la Hollywood. Drept care două aspecte devin proeminente în creaţia sa, inclusiv în această lucrare; anume un tematism muzical de esenţă romantică şi o eficienţă spectaculoasă în conducerea aparatului orchestral. In această lucrare unele teme sunt preluate de autor din muzica peliculelor pentru care a compus el însuşi. Sunt aspecte pe care atât solistul cât şi dirijorul de asemenea membrii ansamblului, l-au avut în vedere; şi l-au împlinit de o manieră magistrală! Partitura solistică virtuoză este una de largă desfăşurare; aspect pe care Alexandru Tomescu îl împlineşte cu nobilă implicare într-o raportare eficientă faţă de întregul ansamblu; tensiunea expresiei violonistice este susţinută cu impresionantă bravură, aspect ce aparţine specificului acestui opus atât de vehiculat în spaţiul european mai ales în ultimele decenii. Marea realizare în plan orchestral a fost, însă, susţinerea Simfoniei a 5-a de Gustav Mahler, creaţie postromantică de amplă desfăşurare. Am regăsit aici acea utilă concentrare în cânt a membrilor ansamblului; nu am simţit nici un moment că lucrarea se extinde pe mai mult de durata unui ceas! Bine aşezate, bine susţinute, celebrele solo-uri de trompetă, de trombon, de tubă, au fost excelent poziţionate. Întreaga perioadă de tranziţie spre La Belle Époque, perioadă condiţionată anterior, în întreaga Europă a secolului al XIX-lea, de acel potopitor  Mal du Siècle, o regăsim aici, în această extinsă şi acaparatoare confesiune episodică ce include celebrul Adagietto, în partea a 4-a acestei magistrale simfonii; este de salutat aici, intrarea în ansamblu a minunatei harpiste Maria Bâldea, revenită cu statut de firească permanenţă în viaţa noastră muzicală. Trebuie apreciat şi de această dată, dirijorul Nicolae Moldoveanu se dovedeşte a fi un excelent constructor al spaţiilor simfonice largi pe care le susţine cu temeinică consistenţă a expresiei; antrenând eficient energia comunicativă a întregului ansamblu.

La Opera bucureşteană...; premiera noii producţii cu Otello de Giuseppe Verdi a fost şi aceasta mult aşteptată de un numeros public. Marea problemă a recentei reluări a acestui titlu sunt regia şi scenografia realizate de această dată de Giancarlo del Monaco şi de Stella del Monaco. Sunt moştenitorii unui nume ilustru. Nu şi ai unui talent muzical dramatic. Marea dramă a geloziei induse malefic este dispusă într-un spaţiu vid, enorm, în care ar fi trebuit să se petreacă acţiunea. S-a mizat pe o presupusă simplitate a unui cadru care, în fond, a adăpostit o adevărată goliciune privind imaginaţia regizorală;... aceleaşi clişee privind relaţiile dintre personaje, dintre solişti, au fost adăpostite de locaţii imense; ...în care doar poziţionarea corului în vestimentaţie de uniformă a împlinit cu anume motivaţie, în câteva rânduri, spaţiul scenic. Vocile s-au încălzit greu, pe parcursul a două acte – prima parte a spectacolului.

În rolul titular, tenorul italian Francesco Anile evocă astăzi o trecută carieră de tenor spint-dramatic; acute gâtuite; expresie uniformă. In schimb soprana croată Lana Kos, în rolul Desdemonei a fost o prezenţă muzical-dramatică în bună creştere pe parcursul întregului spectacol; Ave Maria şi aria finală au dispus de filaje expresive, de o maleabilitate bine întreţinută a vocii. În maleficul rol Jago, baritonul Ionuţ Pascu a adus vigoarea consistenţei muzical-dramatice, cea care conferă greutate specifică acestui mare rol de compoziţie; dar şi întregului spectacol. Atent susţinută, prezenţa dirijorului Mihnea Ignat a fost orientată spre împlinirea evoluţiei orchestrale în sine şi mai puţin în ce priveşte raporturile acesteia cu evoluţia scenică vocală. Maestrul de cor Daniel Jinga este realizatorul unui personaj colectiv bine integrat concepţiei regizorale. Otello... ; un spectacol ce se doreşte a fi preneţios; fiind în bună parte dezamăgitor. 

Şi totuşi, nu pot să nu revin, nu pot să nu amintesc...; în mod oficial primul concert al stagiunii a fost marcat, cum am notat anterior, de momentul Zacharias, atât de aşteptat de întreaga viaţă muzicală bucureşteană. Pentru mine personal, deschiderea reală a stagiunii a constituit-o concertul aceluiaşi colectiv simfonic susţinut cu o lună în urmă în deschiderea Concursului enescian, concert condus de tânărul, de talentatul şef de orchestră Gabriel Bebeşelea; am în vedere profilul întregului concert, anume prezenţa unei lucrări ce aparţine adolescenţei lui George Enescu, o magistrală creaţie concertantă românească, anume Triplul concert de Paul Constantinescu, lucrare care a reunit câţiva dintre laureaţii ediţiilor anterioare ale competiţiei, pe violonistul român Ştefan Tarara, pe violoncelista coreană Eun-Sun Hong, pe pianistul spaniol Josu de Solaun; concertul a mai inclus un mare moment simfonic datorat compozitorului chinez Tian Tian, şi el laureat al competiţiei, anume un excelent Concert pentru orchestră. Intâplător sau nu, din toate punctele de vedere acest concert poate fi considerat drept un veritabil model în contextul european al vieţii muzicale actuale. 

Articolul a apărut anterior în revista România Literară.