Partener îi fusese atunci tenorul Giuseppe Giacomini, mare vedetă internaţională ca şi soprana. O asociere de înaltă clasă.

Pentru Elena Moşuc, maturitatea şi culmile importantei sale cariere au adus tălmăciri şi mai adâncite ale rolurilor, odată cu evoluţia glasului înspre sonorităţi de mare bogăţie, cu consistenţă sporită. Rotunjimea şi căldura vocii, amploarea sonoră, îmbinarea cântului cu trăiri intense făcută prin nuanţări extreme – specialitate a artistei  – au adus în sală strălucire şi emoţie puternică.

Personajul Mimì a căpătat acum personalitatea unei eroine „du chair et du sang”, cu experienţă de viaţă, deloc novice, în căutarea marii iubiri aşteptate necontenit, trecând peste ameninţarea bolii care o macină. Interpretarea vocală adecvată, naturaleţea şi sinceritatea expresiei au reprezentat conductul creativ al Elenei Moşuc, de la început până la sfârşit.

După inspirata frazare a primei arii „Sì. Mi chiamano Mimì”, după marea dăruire din duetul „O soave fanciulla” cu Rodolfo, scena cu Marcello din debutul actului al III-lea a căpătat tente pasionale sfâşietoare, de dramatism extrem. Un summum. A fost durerea venită din dragoste, urmată imediat de amintirea clipelor fericite (aria „Donde lieta”), ca un fel de „Addio del passato” puccinian. Suflet pus pe tavă. Nu mai vorbesc de actul final, realmente impresionant.

Partener direct în rolul Rodolfo i-a fost tenorul Lucian Corchiş, care l-a înlocuit pe indisponibilul din motive medicale Daniel Magdal. Aşa a notat website-ul oficial al instituţiei. În sală, întrucât programul tipărit nu a mai putut fi modificat, s-a anunţat prin difuzoare doar numele înlocuitorului, fără alte explicaţii şi fără să i se mulţumească acestuia pentru disponibilitate, aşa cum se procedează în teatrele din străinătate.

Corchiş este tânăr, inteligent şi cântă cu o bună cultură a frazei. Şi-a înzestrat interpretarea cu adevăr şi lirism. Atâta doar că glasul are sonorităţi mate, opace în marea majoritate a ambitusului, aşa încât o altă poziţionare a sunetului în rezonatori trebuie câştigată. La finalul duetului de dragoste „O soave fanciulla”, nu a riscat nota de Do acut.

Baritonul Florin Simionca (Marcello) are un glas foarte frumos timbrat, amplu şi viguros. În direcţia perfecţionărilor, trebuie să-şi sporească focalizarea unor sunete, care îl va duce şi către extensia repertorială. Mă gândesc, cu totul aleator, ca exemple, la notele înalte de Fa („Per vendicarmi affogo un Faraon!”) sau Mi bemol (Olà! date una sedia”) din primul act. Şi baritonul Valentin Vasiliu (Schaunard) este posesorul unei voci solide, cu care a abordat roluri importante din repertoriul dramatic. A crescut în prestaţie pe parcursul serii.

Cald, calm şi introvertit în spirit a sunat glasul basului Marius Boloş (Colline) în aria „Vecchia zimarra”, aria „paltonului”, finalizată cu un „Addio” şoptit, rău prevestitor.

Soprana Simonida Luţescu a fost o Musetta mult prea delicată şi, din acest motiv, palidă ca eroină, fără aplomb şi incisivitate de sunet, de expresie.

Alte personaje, episodice, au revenit artiştilor Mihnea Lamatic (excelent în rolurile de caracter Benoît şi Alcindoro), Adrian Ionescu (Vameşul), Constantin Negru (Parpignol). Sergentul şi interpretul său nu au figurat în distribuţia din program.

Condusă de Vlad Conta, orchestra a demolat totul prin forţă. Sau aproape totul. De agresiune, s-au salvat Elena Moşuc, Florin Simionca în câteva sunete masive din primul act şi Marius Boloş în arie, pagină care scapă întotdeauna de eventualele excese de acompaniament, graţie scriiturii. Şi au mai fost câteva situaţii. Puţine. Ca să facă faţă, până şi corul dirijat de Stelian Olariu, ca şi cel de copii pregătit de Smaranda Morgovan au trebuit să-şi extrapoleze în chip exagerat intervenţiile din actul secund.

Cred că trebuie ţinut cont de un aspect. Urmare recentei renovări a sălii, acustica s-a îmbunătăţit considerabil. Numai că sonorităţile care vin din spaţiul instrumentiştilor le concurează puternic pe cele ale platoului. Nu ştiu dacă fosa este tehnic reglabilă. Probabil că nu sau nu încă. Revine şefilor de orchestră sarcina să acordeze dinamica sonoră în aşa fel încât să favorizeze scena. Se poate foarte uşor, fără să-şi altereze concepţia.

La Iaşi, infuzie de tinereţe

          Notam în repetate rânduri despre preocuparea constantă a  managementului Operei Naţionale Române Iaşi în direcţia primenirii distribuţiilor. Şi în aceste zile de martie, spectacolul „Boema” a consemnat debuturi şi apariţii tinere în rolurile principale.

          După producţiile Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti, tenorul Adrian Dumitru s-a făcut remarcat la două mari Concursuri Internaţionale de Canto din 2015, cel al Chinei (Ningbo) la care a obţinut Premiul I şi „Hariclea Darclée” (Brăila), unde a câştigat unul dintre cele două Mari Premii. Se aştepta debutul pe o scenă de operă. S-a întâmplat tot la Iaşi la sfârşitul anului trecut în rolul Rodolfo, pe care l-a reluat acum.

          Perspectivele lui Adrian Dumitru sunt foarte mari. Pornesc de la o timbralitate plăcută a glasului dezvoltat înspre notele înalte, după pasajul de registru, către acute strălucitoare, de mare siguranţă, chiar eroic atacate. Frazează admirabil, expansiv („Dal mio cervello”, actul secund), cu dezvoltări expresive („Mimì e una civetta”, actul al III-lea). Controlul de mezzavoce („Che m’ami, di’…”, primul act sau „alla stagion dei fior...” cu La bemol înalt, actul al III-lea) este pe drumul cel bun. În sonorităţi, există unele estompări, oarecari voalări în zona centrală şi inferioară a ambitusului (acelaşi act terţ), iar spiritul, simţirea de poet, ca şi tandreţea cu care o înconjoară pe Mimì, trebuie să-l pătrundă. Chestiuni de studiu şi de experienţă.

          Două soprane cu studii la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj Napoca, Nicoleta Maier şi Paula Iancic, au fost Mimì şi Musetta. Prima a venit cu expunerea unei sensibilităţi, unei ingenuităţi şi unei simplităţi, adăugate undei de cochetărie, înzestrări cu care l-a cucerit pe Rodolfo. A cântat cu voce şi frazare frumoase, fluid, nuanţat. Rămâne să lucreze asupra omogenizării emisiei, pentru egalizări între sunetele prea „strânse”, alternante celor „largi”.

          Foarte tânăra Paula Iancic, debutantă în rol, a conturat o Musetta vulcanică, plină de nerv, cu glas bogat şi egal până în registrul acut, în care nota de Si natural a valsului „Quando m’en vo” din actul al II-lea s-a înmuiat în diminuendo, aşa cum a cerut compozitorul.

          Şi Nicoleta Maier, şi Paula Iancic trebuie să acorde o atenţie sporită intonaţiei corecte absolut peste tot şi să evite micile abateri, în special în atacurile de sunet.

Ambele soprane au potenţial şi speciale orizonturi.

          Artist de bază al scenei lirice ieşene, baritonul canadian Jean Kristof Bouton a fost şi acum Marcello cu excelentă proiecţie de glas şi simţ al frazării, în care accentele au subliniat diversele momente expresive.

Cu voce deosebit de calitativă s-a recomandat baritonul Sándor Csaba de la Opera Maghiară din Cluj Napoca, Schaunard. Un tânăr a cărui evoluţie se cere urmărită în continuare.

În rolul Colline l-am ascultat pe proaspătul absolvent al Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti Daniel Pascariu, bas proaspăt angajat la Opera ieşeană. Timpul îi va aduce experienţă, atenţie şi preocupare în a extrage maximum de beneficii din glasul său agreabil şi mobil. Aşa încât, prima intrare în scenă va fi mai concludentă, registrul grav nu se va mai detimbra pe alocuri („Andiam!, primul act), iar „aria paltonului” va câştiga în profunzime. Repet, Daniel Pascariu este foarte tânăr şi, pentru el, ca pentru orice artist serios, studiul va continua, sunt convins.

          În alte roluri au cântat Lucian Dolhăscu (Benoît), Iulian Ioan Sandu (Alcindoro), Adrian Ionescu (debut cu adresare mult prea violentă în Parpignol), Traian Hudumeac (Vameşul), Dragoş Ştefan (Sergentul).

          A dirijat Traian Ichim, cu potrivită stăpânire a raportului între fosă şi scenă, îndeosebi în temperarea şi soluţionarea tendinţelor de decalaje din primul act, din finalul celui de-al doilea, din zicerile precupeţelor de la începutul actului al III-lea… Politica tempourilor a fost bună în crearea atmosferei atât de diverse.

          Corul pregătit de Manuel Giugula şi Corul de copii „Juniorii Operei” condus de Raluca Zaharia s-au achitat cu bine de misiunea integrării muzicale şi scenice în spectacol.