SPECIAL Gina Patrichi, admisă la Institutul de Artă Teatrală la 16 ani

0
Publicat:
Ultima actualizare:
În spectacolul de teatru „Elisabeta I“, cu Florian Pittiş şi Dan Nuţu FOTO: Arhiva Teatrului Bulandra
În spectacolul de teatru „Elisabeta I“, cu Florian Pittiş şi Dan Nuţu FOTO: Arhiva Teatrului Bulandra

Încă din adolescenţă, când a fost acceptată la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale“, Gina Patrichi şi-a dovedit talentul. Dar, în ultimul ei an de studii, actriţa şi profesoara Aura Buzescu a exmatriculat-o. „Dacă într-adevăr suferinţa eşecului ne face să progresăm, cu siguranţă că acum am progresat“, spunea atunci Gina Patrichi.

În primăvara lui 1965, Gina Patrichi primea aplauze puternice pe scena Festivalului de Film de la Cannes. Alături de ea erau actorii Anna Széles şi Victor Rebengiuc, precum şi Liviu Ciulei, regizorul filmului în care aceştia au jucat: „Pădurea spânzuraţilor“, după romanul lui Liviu Rebreanu, apărut în 1922. Atunci, Ciulei s-a întors la Bucureşti cu premiul pentru Cel mai bun regizor. Şi cotidianul francez „Le Monde“ a apreciat pelicula şi a publicat un articol despre ea, în care sublinia că, dacă o vizionezi, simţi că „te afli în prezenţa unei opere bogate“.

Gina Patrichi avea atunci 29 de ani, vârstă la care se emoţiona uşor, cum s-a întâmplat şi când a primit vestea, cu puţine zile înainte de călătorie, că-şi va însoţi colegii în Franţa: „Trebuie să fiu elegantă, orice s-ar spune. Colegii din teatru mi-au spus că acolo, la Cannes, poţi fi îmbrăcat oricum, fără ca nimeni să se sinchisească sau să se uite cu ochi curioşi la tine. Poţi întâlni pe stradă bărbaţi cu pantalonii rupţi de parc-ar fi cerşetori, ţinându-se de braţ cu o elegantă doamnă îmbrăcată cu o blană de vizon şi care-şi etalează bijuteriile de milioane“. Acestea sunt amintirile lui Mircea Patrichi, fratele ei, despre acel moment, notate în volumul „Gina Patrichi. Clipe de viaţă“.

Pe platourile de filmare de la Buftea, Gina Patrichi l-a întâlnit pe Victor Rebengiuc, fostul ei coleg de la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale“, distribuit în rolul principal, Apostol Bologa din „Pădurea spânzuraţilor“. Gina Patrichi o interpreta pe Roza Jánosi, soţia unui colonel, care se îndrăgosteşte de Bologa. Ea şi-a construit cu uşurinţă personajul, a citit cu atenţie scenariul şi nu i-a dat bătăi de cap interpretarea rolului. Într-un interviu din acea perioadă, povestea: „Prin «Pădurea Spânzuraţilor» am intrat într-o lume aparte, diferită de cea a teatrului, dar care mi-e la fel de dragă. Mi se pare, însă, că filmul este mai categoric. Intri în cadru numai atunci când personajul tău are ceva de comunicat, în timp ce pe scenă eu pot să stau nemişcată o jumătate de oră, existând totuşi. Acolo, în teatru, uneori sunt prezentă prin tăcere şi această tăcere – care este interpretarea mea în acel moment – se transmite spectatorului, îl captează“.

La prima lor întâlnire din film, Roza Jánosi şi tânărul ofiţer Apostol Bologa îl amintesc pe soţul femeii, aflat pe frontul italian. Ea poartă un batic pe cap, el – uniformă militară. „Sunteţi, desigur, neliniştită din pricina domnului colonel, dar acum în Italia e destul de uşor“, îi spune el şi îi oferă o ţigară. După o noapte petrecută împreună, ea îşi declară iubirea, pe care el o refuză. „Ţi-e frică de toate, de aceea faci pe eroul, pe viteazul. Vrei să dovedeşti că nu ţi-e frică şi ţi-e frică“, strigă Roza către el. „Te iubesc tocmai pentru că eşti un copil atât de curat“.

Cu motocicleta la Constanţa
Regizorul Liviu Ciulei şi Gina Patrichi s-au cunoscut pe litoral. Actriţa era într-o vacanţă la Mamaia cu Victor Anagnoste, soţul ei, şi cu alţi prieteni. Se bucura de un concediu binemeritat după încheierea unei stagiuni de teatru reuşite. Chiar în ultima seară la mare, ea şi soţul au dat o fugă la Constanţa cu motocicleta – plimbările acestea erau o activitate îndrăgită de amândoi –, au lăsat-o pe faleză şi au cinat la restaurantul din clădirea Cazinoului.

În timp ce se relaxa la masă, Gina Patrichi a auzit deodată glasul cuiva care o felicita pentru unul dintre rolurile interpretate, iar când a întors capul, l-a văzut pe Liviu Ciulei. Îl admira de multă vreme. Abia ce au făcut cunoştinţă, că regizorul i-a propus imediat să joace în „Pădurea spânzuraţilor“ pentru care se apropiau filmările. „V-am apreciat talentul şi am avut ideea să vă propun să interpretaţi un personaj al viitorului film pe care-l pregătesc“, i-a spus el. „Nu este un rol important. Cred, însă, că prezenţa dumneavoastră l-ar evidenţia, l-ar contura perfect“.   

Gina Patrichi şi Victor Anagnoste, soţul ei, în 1959  FOTOGRAFII: Arhiva personală Oana Anagnoste 

gina patrichi

Primele spectacole
Gina Patrichi, în actul de naştere, Eugenia Margareta Elena, a venit pe lume pe 8 martie 1936, în Bucureşti. Mai degrabă pasionată de jocurile băieţilor, micuţa Gina participa cu fratele ei, Micea, la activităţile prietenilor lui: săreau gardurile caselor din vecini sau făceau concursuri de alergări. Până şi mama ei îi spunea adesea că se comporta ca un „băieţoi“. Însă cei doi fraţi puneau la cale şi jocuri mai puţin zbuciumate, în prezenţa spectatorilor, adică a părinţilor şi-a vecinilor de pe Strada Cazărmii din Bucureşti.

„O scoteam pe Gina de mână în faţa publicului şi simţeam alături de ea primii fiori ai succesului. Cum aplauzele nu ne lăsau în pace, i-am şoptit la ureche să cânte şi o melodie care era la modă, un fel de şlagăr al zilei. O învăţasem amândoi de la radio. Ascunzându-se ruşinoasă în spatele cortinei, ea nu se lăsa deloc convinsă să cânte“, relata Mircea Patrichi în volumul dedicat surorii lui. „Instalasem în apropiere un vechi aparat de filmat primit de Crăciun de la tata. (…) Foloseam aparatul drept… reflector. Coloram în roşu sau în verde silueta «cântăreţei» trecând rând pe rând prin faţa obiectivului frânturi de celofan care înveliseră cândva diferite sorturi de bomboane“. Plăpândă, dar vioaie, Gina Patrichi a început să cânte hotărâtă: „Dumneata madam, eşti visul visurilor mele, din nopţi de mai cu mii de stele, eşti visul meu, eşti tot ce am“, melodie interpretată în epocă de Gică Petrescu.        

Actriţa, alături de Mircea Patrichi, fratele ei 

gina patrichi

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în 1943, cei doi fraţi mergeau la cinema pe Calea Rahovei, în apropierea casei lor – una dintre peliculele care rulau era „La sud de Pago-Pago“, de Alfred E. Green, regizorul filmului „Copacabana“.  

„Familia noastră, ruinată moral şi material“
În martie 1944 au început neliniştile, odată cu o vacanţă de vară timpurie. Eleva Gina Patrichi a venit acasă cu un carnet de note plin de 10; avea numai un 9, la purtare. Tocmai terminase clasa a II-a. Veştile bune, însă, au pălit în faţa evenimentelor ce-au urmat: bombardamentele americane. Un moment greu şi puternic pentru Gina şi Mircea Patrichi a fost când mama i-a dus în tranşeea de lângă unul dintre spaţiile lor de joacă. Micuţa Gina plângea şi tremura de frică la auzul avioanelor şi-al exploziilor. Bombardamentele au continuat de-a lungul verii lui 1944 şi Gina se temea mai ales noaptea, când răsunau alarmele. Bombele au distrus o mulţime de locuinţe. Familia Patrichi, a rămas, de asemenea, fără casă.

„Am simţit anii de război la fel ca toţi bucureştenii, în special începând din aprilie până la sfârşitul lui august 1944, în timpul bombardamentelor aeriene anglo-americane şi apoi ale celor germane“, povesteşte pentru „Weekend Adevărul“ Mircea Patrichi, fratele actriţei. „În această perioadă eram pregătiţi, zi şi noapte, să fugim cât mai repede spre adăpostul amenajat de tatăl nostru în imensele catacombe din Strada Cazărmii, foarte aproape de locuinţa în care trăiam. Eram întotdeauna însoţiţi de frică, de groază, de neprevăzutul care ne aştepta. Gina la vârsta ei de 8 ani, iar eu la cei 12 ani, eram traumatizaţi, în special noaptea când alarmele sunau parcă mai lugubru ca oricând, anunţând ora unor noi sacrficii umane“.

După 23 august 1944, au rămas în adăpost încă o zi şi-o noapte, de teama raidurilor germane. „La ultimul bombardament, zgomotul asurzitor, cutremurul pământului şi suflul bombelor ne-au creat senzaţia că se prăbuşeşte bolta sub care ne aflam. Era momentul când şi căminul nostru fusese distrus. Rămaşi pe drumuri, am înţeles că familia noastră a fost lovită, ruinată moral şi material, că viaţa ne va schimba drumul pe care eram angajaţi. Prevedeam începutul unor ani grei, iar copilăria pe care o trăisem până atunci căpătase brusc o maturitate care se alătura de cea a părinţilor noştri obligaţi fără voia lor să facă faţă sărăciei şi nesiguranţei zilei de mâine. Destinul a vrut să nu ne oprim din mers, în ciuda obstacolelor. O forţă supranaturală de ajutor a venit întotdeauna la timp şi ridicându-ne moralul ne-a creat posibilitatea de a înainta spre o ţintă necunoscută care ne-a deschis o perspectivă spre viitor“. După bombardamente, chiriile erau mari şi locuinţele puţine, dar într-un final au găsit un apartament mic lângă Piaţa Ferentari a cărui chirie îşi permiteau să o plătească.

În redacţie, la Moş Nae
Deşi aveau un acoperiş deasupra capului, problemele financiare nu s-au încheiat: iarna şi-au terminat repede stiva de lemne şi dârdâiau de frig în apartamentul cu pereţi subţiri. „Dimineaţa, când mama ne trezea, găseam apa îngheţată tun în găleata pregătită de cu seară pentru spălat. După-amiază, când ne întorceam de la cursuri, urcând dealul de lângă Parcul Carol, drumul ni se părea ceva mai scurt. Intrând în incinta gării (...) zăboveam în sala de aşteptare. Acolo era cald“, îşi amintea Mircea Patrichi, fost ziarist, în cartea lui. Bucuria venea, totuşi, în fiecare joi, când participau la întâlnirea cu Moş Nae din redacţia revistei „Universul copiilor“. Scriitorul Nicolae Batzaria, cunoscut drept Moş Nae, îi fermeca pe copii cu poveşti.   

Cei doi fraţi găseau, aşadar, mici bucurii în zile greu de îndurat. Intrau, de pildă, la spectacolele de la Teatrul Armatei, astăzi Nottara, seara, la pauze. Ca să nu dea de bănuit, se duceau fără paltoane şi se pierdeau printre spectatorii care-şi lăsaseră îmbrăcămintea groasă la garderobă. Până la urmă, mama lor le-a interzis să mai plece seara de-acasă, să nu se îmbolnăvească. Aşa că Mircea Patrichi s-a apucat să tipărească singur bilete şi-a reuşit să-i ducă de nas pe cei care le controlau, continuând serile clandestine la teatru. 

„Eşti cam tânără pentru o studentă la teatru“

Într-o zi de practică, în anii ’50, eleva Gina Patrichi lucra pe un planşeu de beton, aflat la etajul unei clădiri

gina patrichi

în construcţie. Muta cărămizi şi brusc a păşit pe-o scândură ce susţinea o poartă de fier care încă nu fusese montată în perete. N-a avut timp să schiţeze niciun gest când a căzut poarta peste ea. Şi-a fracturat o coastă, iar în perioada următoare, ruptă cumva de ceilalţi, ca să se recupereze, s-a gândit mai mult ca oricând la viitor, cu precădere la profesia care i s-ar fi potrivit. N-o încântau deloc chimia şi matematica. Ar fi vrut să aleagă un drum pavat cu piesele de teatru găsite în bibliotecă, pe care le citea deseori cu voce tare. În adolescenţă, a continuat să meargă la spectacole de teatru în care îi urmărea cu încântare pe Lucia Surdza Bulandra, Sonia Cluceru, Maria Filotti şi Ion Manolescu.

(Pe scenă, în 1969 FOTO: Arhiva Teatrului Bulandra)

La 16 ani se simţea pregătită să-şi asume riscuri. „Cum să mă cunosc, dacă nu explorez  tot ce am în mine?“, a scris pe una dintre coperţile unui caiet pentru analize de laborator. În ciuda vârstei, s-a hotărât să exploreze, aşa că, odată, în drum spre casă, s-a apropiat de poarta Institutului de Teatru „I.L.Caragiale“ şi-a citit un anunţ: peste o oră se încheiau înscrierile pentru examenul din sesiunea de vară. A urcat la secretariat, iar acolo o doamnă i-a cerut diploma de absolvire a şcolii medii. Fireşte, n-avea o asemenea dovadă, însă a promis că o aduce şi a rugat-o să o treacă pe lista candidaţilor. Fără să-şi anunţe părinţii, a dat admiterea. Îmbrăcată într-una dintre rochiile preferate, s-a prezentat în faţa unei comisii alcătuite, între alţii, din actorii Aura Buzescu şi A. Pop Marţian şi a recitat din poemul „Mama“ de George Coşbuc. Cineva din comisie a întrerupt-o după câteva strofe, ca să continue cu exerciţiul de mimică.

Singurul cusur al studentei Gina Patrichi
Cu ajutorul unui scaun din culise, a reconstituit un moment artistic gândit chiar în camera ei. Privea spre o oglindă imaginară şi realiza gesturile unei actriţe, înainte de intrarea în scenă, în seara unei premiere. Pentru că reprezentanţia dura destul de mult, un membru al comisiei a întrerupt-o din nou şi a întrebat-o câţi ani are. Când a aflat că nu trecuse de 16 ani, i-a răspuns: „Să ştii că eşti cam tânără pentru o studentă la teatru. Ai tot timpul să mai încerci şi altădată“. Trei zile mai târziu, deznădăjduită, a verificat rezultatele concursului. Surpriză: fusese admisă. Deşi abia îşi încăpea în piele de veselie, acasă şi-a făcut griji în privinţa reacţiei tatălui, care a fost mai înţelegător decât se aştepta şi-a acceptat că nu-i făceau cu ochiul ştiinţele exacte.

Apoi, de la începutul anului, rectoratul Institutului a anunţat-o că nu va putea urma cursurile universitare decât dacă va termina cât mai curând liceul. Şi-a pus în minte să reuşească şi a izbutit. „Cu perseverenţa ei binecunoscută a terminat anii de liceu la cursurile serale. Am fost alături de ea încurajând-o când a fost nevoie, discutând şi prevăzându-i succes într-un domeniu de activitate dorit de ea şi nereuşit de mine“, declară Mircea Patrichi pentru „Weekend Adevărul“.

Profesoara ei preferată de la Institut era Aura Buzescu, de la spectacolele căreia era nelipsită. Îi studia gesturile şi astfel învăţa actorie de la ea inclusiv în afara orelor de curs. Într-un interviu, Gina Patrichi relata: „Un instinct bun m-a îndemnat spre teatru şi şansa mea a făcut să fiu repartizată la clasa marii actriţe Aura Buzescu, al cărei rol nu ar putea fi înlocuit de nimeni la începuturile mele de artistă. Ea mi-a oferit acea atmosferă de încurajare, atmosferă severă, dar îmbietoare“. Pe Gina Patrichi au admirat-o încă din primul an colegii şi profesorii, printre aceştia şi Aura Buzescu. Tânăra actriţă îşi dorea să fie considerată un „copil minune“. Destul de îndrăzneaţă, uneori îşi imita profesorii sau le dădea răspunsuri care îi deranjau. Însă în anul III de facultate, Aura Buzescu a considerat că a întrecut măsura. Gina Patrichi petrecea mult timp cu o colegă la grădina de vară Mon Jardin, unde cânta şi o orchestră din care făcea parte Johnny Răducanu. Ajungea târziu seara acasă, se trezea mai greu şi întârzia la cursuri a doua zi. Odată, când a întârziat, înainte de un examen, Aura Buzescu nu a mai primit-o şi a propus să fie exmatriculată, ceea ce s-a şi petrecut.

„Nu m-am culcat pe-o ureche, încurajându-mă că aveam farmec“

gina patrichi

Cu Gheorghe Dinică, în pelicula „Felix şi Otilia“

„Dacă într-adevăr suferinţa eşecului ne face să progresăm, cu siguranţă că acum am progresat“, i-a mărturisit Gina Patrichi fratelui ei la ceva timp după exmatricularea de la Institut. „Dar este o experienţă peste care nu pot trece uşor. Şi cred că această probă la care trebuie să fac faţă m-a înarmat cu mai multă voinţă şi-mi dă un curaj diferit de cel pe care-l aveam până acum. Caracterul meu care a devenit mai sensibil mă îndeamnă să fiu atentă la tot ce fac şi-mi spune să mă apropii mai mult de oameni, de bucuriile şi de suferinţele lor“.

Ca să urce pe scenă în continuare, Gina Patrichi s-a integrat în echipele de actori amatori care  jucau în spectacole de teatru la casele de cultură. În acea perioadă, a acceptat şi rolul partenerei unui magician: a fost doamna care se întindea în cutia tăiată apoi în două de către acesta. „Direcţia Circului de Stat din Bucuresti a invitat-o să apară într-o reprezentaţie, fără a i se menţiona numele pe program – într-un tur de magie – mai mult din dorinţa ei de a cunoaşte câte ceva despre viaţa plină de miracole a acestei arte, pe care ea spunea că «o clasează la loc de cinste în galeria surselor de divertisment adorate de generaţii de spectatori»“, explică Mircea Patrichi.

La un moment dat, din dorinţa de a avea o sursă de venit, după ce a citit un anunţ apărut într-un ziar, s-a dus la o fabrică de tricotaje, unde căutau tinere pentru lucrul la maşinile de cusut. S-a prezentat cu o cerere şi o autobiografie, dar un reprezentant al fabricii a respins-o pe motiv că n-ar fi fost locul ei acolo, căci venea de la institutul de teatru, unde erau „numai zurbagii şi perde-vară“. La fabrică aveau nevoie de oameni disciplinaţi, i-a mai spus el, şi-a sfătuit-o să revină la teatru.

Pantoful fermecat
Viaţa Ginei Patrichi s-a schimbat în 1956, când i-a bătut la uşa casei un mesager al Teatrului de Stat din Galaţi. Fost coleg de la Institut, acesta a anunţat-o că cei mai mulţi din promoţia lor au fost repartizaţi la Galaţi şi că echipa mai căuta o tânără actriţă. I-au găsit un rol chiar pentru primul spectacol, care urma să deschidă stagiunea: eleva Mariana din „Nota zero la purtare“ de Virgil Stoenescu şi Octavian Sava. Surprinsă şi entuziasmată, s-a mutat în gazdă la Galaţi cât de repede a putut. La teatrul de-acolo i-a revăzut şi a jucat cu mai mulţi foşti colegi: Ştefan Bănică, Grigore Pogonat şi Valeriu Grama. Într-o uniformă şcolară, Gina Patrichi şi-a lăsat lacrimile să curgă pe obraji în toamna acelui an, la căderea cortinei, în timp ce publicul aplaudat parcă fără să-şi propună să se oprească.

La Galaţi s-a mai întâmplat un lucru important pentru actriţă: l-a cunoscut pe avocatul Victor Anagnoste. Într-o zi, după o repetiţie, s-a dus cu nişte colegi la un bâlci din oraş; s-a dat într-un carusel care se învârtea, i-a zburat un pantof din picioare şi l-a lovit chiar pe viitorul ei soţ. Actorul Ştefan Bănică, şi el de faţă, a încercat să recupereze încălţarea, s-a scuzat în numele colegei lui, însă Victor Anagnoste l-a rugat să o trimită pe ea să i-l ceară. Îi ştia numele, căci o admirase în vreo două spectacole de teatru. Gina Patrichi a mers la el ca să-şi recapete pantoful şi, drept mulţumire, l-a invitat la teatru. 

„Acolo, la Galaţi, am trăit perioada cea mai intensă a relaţiilor noastre. Gina dorea ca eu să înţeleg neapărat puterea artei ei. Aproape în fiecare seară îmi citea poezii şi piese de teatru, cu vocea ei inconfundabilă şi cu posibilităţile ei deosebite de a nuanţa fiecare cuvânt“, spunea Victor Anagnoste în 1994. „Mai târziu, când, din cauza unor neînţelegeri, am încercat să ne despărţim, ne-am dat seama că eram deja un cuplu sudat, şi am renunţat. (...) Amândoi suntem profesionişti ce au în faţa lor un singur ideal care contează: munca“. S-au căsătorit în 1959, iar în 1966 s-a născut fiica lor, Oana. A venit pe lume prin cezariană, cu o lună înainte de termen. 

„Căci treci şi tu, cum toate-n timp sfârşesc“
Apoi, chiar dacă familia s-a mărit, Gina Patrichi a reuşit să-şi contureze personajele cu aceeaşi grijă. În salonul din apartamentul aşezat în centrul Bucureştiului – se mutaseră acolo de la Galaţi – fuma şi repeta până când era mulţumită de rezultate. „Nu m-am culcat pe-o ureche încurajându-mă că aveam farmec. Eu m-am «lucrat» cu răbdare şi obstinaţie. Dintr-un firicel de glas am obţinut o voce care se aude bine. Mi-am dat seama că trupul trebuie să devină un instrument în mâna mea şi nu eu să fiu sclava lui – deci au urmat multe ore de gimnastică, ore de oboseală şi infern“, i-a povestit Gina Patrichi, într-un interviu, jurnalistei Magdalena Boiangiu.

Bolnavă de cancer, Gina Patrichi s-a stins la numai 58 de ani, în 1994. Cât a fost internată în spital, a continuat să-i înveselească pe cei din preajmă. Pacientelor din salonul ei le-a propus să facă o şezătoare şi să povestească întâmplări voioase din viaţa lor. Iar ele au intrat în joc. Într-o seară, înainte de externarea ei, au rugat-o să le recite o poezie şi a ales versuri dintr-un sonet de Shakespeare: „Şi-n holde văd cum cară secerişul,/ Pe tărgi, snopi ţepeni ce-au fost verzi./ La frumuseţea ta îmi zboară gândul,/ Căci treci şi tu, cum toate-n timp sfârşesc./ Şi celor dulci, amarelor las rândul./ Şi mor cu-acelaşi zor cu care cresc“. 

INTERVIU Oana Anagnoste, fiica Ginei Patrichi: „Mama a fost adesea solicitată să recite poezii patriotice, iar refuzul ei sistematic n-a fost bine privit“

Oana Anagnoste este fiica Ginei Patrichi şi a lui Victor Anagnoste. În acest interviu pentru „Weekend Adevărul“, povesteşte despre momentele importante trăite alături de mama ei, despre scene din viaţa personală şi profesională a Ginei Patrichi în regimul comunist.

„Weekend Adevărul“: Cum arăta o zi de duminică în familia dumneavoastră?
Oana Anagnoste: Duminica ne strângea pe toţi. Bunicii din partea mamei locuiau cu noi; Buia, cum îi spuneam  bunicii, pregătea prăjituri şi plăcinte pe care mama le evita în timpul săptămânii din motive de menţinere a siluetei. Deşi mama îşi cumpăra jeanşi cu o talie mai mică, obligându-se astfel să ţină regim, duminica totul era permis. La cafea, ne aşezam la televizor în living room pentru ora de divertisment acceptată de partid, timp în care râdeam cu Stan şi Bran, ascultam formaţii de muzică uşoară şi ne amuzam cu desene animate. Pentru prăjituri, mama avea un cântecel pe care-l fredona duminica: „Discrete, cochete, perfecte... nu sunt bune deloc, pam- pam“.

gina patrichi

Aveţi amintiri deosebite din perioada sărbătorilor de iarnă, petrecute înainte de 1989?
Chiar dacă traversam cu greu Epoca de Aur, sărbătorile de iarnă erau îmbelşugate cu miros de brad, de sarmale şi cozonaci, dar mai ales cu daruri şi musafiri. Unchiul meu Mircea, care venea împreună cu mătuşa şi verişoara mea, a fost nelipsit pe post de Moş Crăciun, până când, într-o bună zi, a plecat în Elveţia. Am crezut în existenţa lui Moş Crăciun până pe la 6 ani, când am descoperit că mama îl deghiza pe Mircea cu barbă de vată, pelerină roşie şi sac de rafie, în subsolul casei, amuzându-se copios, în timp ce eu şi verişoara mea Andreea îl aşteptam pe Moşul, tremurând de emoţie. Amândouă îi recitam pe întrecutelea poezii şi cântecele ca să obţinem mai multe cadouri şi zaharicale. Venea şi Puiu, fratele tatălui de la Iaşi, cu mătuşa mea şi cu bunica de la Bârlad. Erau încărcaţi cu daruri: feţe de masă şi de pernă brodate de bunica, dulceţuri de vişine şi de cireşe albe, vişinată şi alte bunătăţuri pregătite în casă. Pe 24 decembrie, împodobeam cu mama bradul înalt până în tavan cu globuri de toate culorile, după ce o felicitam toţi şi îi aduceam daruri şi flori pentru ziua ei onomastică, Sfânta Eugenia. De Revelion, mama se amuza să organizeze seri tematice cu prietenii şi astfel începeam noul an în mod ludic. Sunt amintiri care îmi încălzesc mereu sufletul.

O însoţeaţi des pe Gina Patrichi la repetiţii sau pe platourile de filmare?
Vara, în vacanţe, eram alături de mama pe platourile de filmare de la mare, unde au fost realizate  mai multe pelicule: „Nemuritorii“, „Nu filmăm să ne amuzăm“, „Proba de microfon“, „Sezonul pescăruşilor“. Se lucra încordat, săreau scântei uneori când se trăgeau dublele, dar după ce se termina lucrul, atmosfera se destindea brusc, se râdea enorm, iar actorii şi cei din echipa de filmare îşi încărcau bateriile pentru a doua zi. Mama mă lua deseori cu ea la repetiţii la teatru. Copil fiind, am îndrăgit jocul şi costumul ei din „Elisabeta I“ de Paul Foster, săriturile şi giumbuşlucurile pe care le făcea în rolul Caterinei de Medici. Printre altele, m-au captivat repetiţiie la spectacolul „O lume pe scenă“, regizat de Miriam Răducanu – personajele se exprimau prin mişcare şi dans, prin stări şi atitudini, o adevărată inovaţie pentru anii ’80. Cu o ilustraţie muzicală deosebită, spectacolul avea inserate şi câteva texte din Cehov, Brecht sau Shakespeare. Cu prilejul acestui spectacol, mama şi-a îndeplinit un vis mai vechi: să interpreteze în paralel atât rolul lui Romeo, cât şi al Juliettei din scena balconului.

Deşi mama îşi cumpăra jeanşi cu o talie mai mică, obligându-se astfel să ţină regim, duminica totul era permis.

Aveţi vreun rol preferat dintre cele interpretate de mama dumneavoastră?
Poate că în anii de atunci am avut unele preferinţe, dar acum pot spune cu mâna pe inimă că-mi plac toate rolurile şi că îmi este greu să aleg. Mama e divină în toate. Îmi aduc aminte cu dor rolurile pe care le-a jucat magistral: Caterina de Medici din „Elisabeta I“,  Nastia din „Azilul de noapte“, Hedda din „Hedda  Gabler“, Cleopatra din „Antoniu şi Cleopatra“, Gertrude din „Hamlet“. Am îndrăgit-o mult şi în rolul Liubov Gheorghievna din „Amintiri“, spectacol pe care l-am văzut de zeci de ori. În ceea ce priveşte teatrul TV, aş aminti, printre altele, Arkadina din „Pescăruşul“, Liza din „Cadavrul viu“, Lorna Hessel din „Stâlpii societăţii“, dar lista e lungă. În film, nu o pot uita pe Hanna din „Trecătoarele iubiri“ – mai ales scena despărţirii de la aeroport,  pe reportera din „Proba de microfon“ sau pe Zaza din „Pe malul stâng al Dunării albastre“, rol pentru care a obţinut Premiul Acin în 1983. Sunt şi câteva roluri secundare de film, cum ar fi  Lisette din „Saltimbancii“, care m-a marcat prin finalul tragic: personajul moare într-un incendiu. La premieră nu puteam să mă opresc din plâns şi mama încerca să mă liniştească, spunându-mi că este doar un film. Şi, desigur, un alt rol pe cât de mic, pe atât de important: Guica din „Moromeţii“, rol de compoziţie în care am recunoscut-o cu greu pe mama. Şi desigur, rolul Rozei din „Pădurea spânzuraţilor“. Nu trebuie uitate nici cele peste 150 de roluri din teatrul radiofonic, care au ca trăsătură comună vocea ei cu nuanţe inconfundabile. Mama a declarat într-un interviu al Luciei Hossu-Longin că rolul ei preferat a fost Miţa Baston din spectacolul „D’ale Carnavalului“, regizat de Lucian Pintilie. Din păcate, eram prea mică atunci să mi-l amintesc. O înteleg perfect. La rândul meu, m-am îndrăgostit mai târziu de filmele marelui şi regretatului regior Lucian Pintilie. 

Premiul de Excelenţă
V-a vorbit Gina Patrichi despre debuturile ei în teatru?
În vara lui 1956, mama a primit propunerea de a juca în „Nota zero la purtare“, pe care regizorul şi colegul ei Valeriu Moisescu o punea în scenă la Galaţi. Premiera spectacolului a avut loc pe 21 octombrie 1956 şi a reprezentat debutul promiţător al mamei mele în teatru. Exigenta profesoară Aura Buzescu, care o exmatriculase din Institut în anul trei, pe motiv că mama întârziase la examenul de actorie, a văzut-o jucând la opt ani după acel debut în „Jocul de-a vacanţa“, regizat de acelaşi Valeriu Moisescu. De data aceasta la Teatrul Bulandra. A felicitat-o cu lacrimi în ochi, spunându-i: „Nu m-am înşelat, ştiam că vei deveni o mare actriţă“.

Voi reveni la viaţa personală a familiei. Ce poveşti vă spuneau părinţii despre primele lor întâlniri?
Povestea întâlnirii lor providenţiale din 1957 la un bâlci din Galaţi, când tatăl meu i-a restituit mamei pantoful pierdut, asemeni Cenuşăresei, a fost scrisă şi rostită în mai multe rânduri. Mama îmi vorbea despre plimbările lor pe cheiul portului, unde se opreau să bea bragă şi să mănânce covrigi calzi. Alteori, plecau cu motocicleta unde vedeau cu ochii. La câteva luni de la întâlnirea lor, după o plimbare cu barca şi o masă la un restaurant pescăresc, au intrat într-o biserică unde tatăl meu a cerut-o pe neaşteptate de soţie. Preotul care era de faţă, a cerut, desigur, mai multe pregătiri pentru un asemenea eveniment. S-au căsătorit anul următor, pe 22 iulie 1958.

Familia dumneavoastră a avut vreodată de suferit din pricina regimului comunist?
În contextul social de atunci, toţi am avut de suferit direct sau indirect. Mama a fost adesea solicitată să recite poezii patriotice, iar refuzul ei sistematic n-a fost bine privit de cei care ne ţineau sub lupă. Desigur că statutul unei mari actriţe şi al unui avocat de succes i-a ferit întrucâtva de necesitatea de a aduce osanale regimului şi de a sta la cozi interminabile, ceea ce nu înseamnă că nu s-au confruntat cu greutăţile vremii. Pe de altă parte, plecarea definitivă a fratelui mamei în Elveţia, în 1974, a îngreunat, pentru o perioadă, deplasarea părinţilor mei în străinătate.

gina patrichi

De ce aţi decis să reveniţi în România după ce aţi studiat în Elveţia?
După aproape 18 ani de studii şi muncă şi după ce am obţinut cetăţenia elveţiană, am revenit în România din motive personale. În primul rând ca să fiu alături de tatăl meu, a cărui stare de sănătate se agravase. Apoi, spiritual vorbind, m-am simţit fericită şi cumva datoare să rămân în casa părintească, unde-i pot „regăsi“ pe ai mei în orice clipă. Opţiunile rămân deschise, pentru că timpurile actuale şterg graniţele şi îţi dau libertatea să fii cetăţean al lumii.
(Gina Patrichi, în spectacolul „Hedda Gabler“)                                                                        

Ce a însemnat Revoluţia din 1989 pentru dumneavoastră şi pentru părinţi?
Personal, odată cu Revoluţia, am sperat într-o schimbare fundamentală a sistemului, nu doar în formă, ci şi în fond. Plină de speranţe, am fost dezamăgită de ezitările politice din acei ani şi chiar îngrozită de invazia organizată a minerilor din anii ’90. Consultându-mă cu ai mei, am hotărât să plec în Elveţia în 1992; mama l-a rugat pe Mircea, fratele ei, să facă demersurile necesare pentru înscrierea mea la Facultatea de Litere de la Lausanne. Pentru tatăl meu, a fost ocazia de a-şi ajuta colegii prin promovarea legii avocaţilor încă din 1990. După Revoluţie, mama a plecat în turneu cu „Hamlet“, un spectacol regizat de Alexandru Tocilescu, şi a fost apreciată la Paris în rolul reginei Gertrude. Mama a avut un proiect  cu regretatul regizor Vlad Mugur, spectacol în care l-ar fi avut partener pe Marcel Iureş; din păcate, proiectul nu s-a finalizat din pricina problemelor ei de sănătate. Ultimul spectacol în care a jucat la Teatrul Bulandra a fost „Forma mesei“, în regia lui Ion Caramitru – în calitate de director al UNITER i-a decernat mamei Premiul de Excelenţă cu două luni înainte ca ea să ne părăsească. A fost un moment emoţionant până la lacrimi atunci când Richard Eyre, directorul Teatrului Naţional din Londra, i-a înmânat premiul, iar sala plină ochi nu se oprea din aplauze. Pe scenă, fragilă şi slăbită de boală, mama a rostit un fragment din monologul lui Prospero: „Noi suntem plămada din care sunt făcute visele şi scurta noastră viaţă o întregeşte un somn“, având puterea să glumească: „Sunt emoţionată, îmi tremură picioarele, mai ales dreptul, nu pot să-l opresc“. În sală, publicul o asculta fără răsuflare pentru lecţia de forţă şi demnitate.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite