Câteva exemple sunt semnificative, luminând personalitatea muzicianului cu parcurs temeinic clădit. Spre bucuria publicului de concert, dar şi a melomanilor de operă, Elena Moşuc a revenit în ultima vreme pe scenele bucureştene de concert.

Momentul unei spectaculoase aniversări

Revine la ceas de semnificativă aniversare a cinci decenii de viaţă. Dintre acestea o mare parte în compania muzicii, pe marile scene lirice ale lumii; aduce muzică, aduce personaje, eroine ale teatrului liric pe care le întruchipează cu neclintită credinţă, cu o uimitoare vocaţie a comunicării. Mai nou, cu totul recent, la Atheneul Român, în compania orchestrei, a corului academic al Filarmonicii, a colegilor solişti, a susţinut partitura sopranei în marele oratoriu „Iisus pe muntele măslinilor“ de Beethoven. Este o lucrare de tinereţe a compozitorului, puţin cântată în viaţa muzicaă actuală, inclusiv la noi, o creaţie care anunţă celebrele opus-uri vocal simfonice ale maturităţii, inclusiv Simfonia a 9-a, în Re minor.

Beethoven, muzica marilor încercări

Recitativul şi aria sopranei se constituie într-unele dintre cele mai ample şi mai dificile pagini vocale ale Clasicismului vienez. Nici textul poetic şi nici cel muzical nu ating aici cotele înalte ale întâlnirii de mai târziu a compozitorului cu poezia lui Friedrich Schiller. Dar partiturile solistice, cele ale sopranei, tenorului, basului, evoluţia corală, cumulează forţa expresivă a unei trăiri spirituale în parte autentice, în anume parte conjuncturale. Moşuc susţine consistenţa acestei trăiri conferindu-i o vibraţie de mare sensibilitate, de spectaculoasă virtuozitate, aspect pe care Beethoven îl experimentează în chip magistral fiind influenţat, aici, de marea experienţă a şcolii italine a „belcánto“ -ului începutului de secol XIX.

În acelaşi concert, susţinând aceeaşi partitură sub bagheta dirijorală a maestrului Iosif Ion Prunner, au evoluat basul Valentin Vasiliu ‒ muzician de autentică eficienţă în zona teatrului liric, de această dată inclusiv în genul oratorial, de asemenea tenorul Ionuţ Popescu, cel care a constituit o prezenţă cu totul onorabilă într-o partitură de concert de mare dificultate, necesitând o specială rezistenţă vocală.

„Traviata“, marea tentaţie a primadonelor din toate timpurile

Împlinirea de suflet, de temeinică realizare artistică profesională pentru Elena Moşuc, rămâne marele rol al Violettei Valery din opera verdiană „Traviata“. Am urmărit-o recent, în mijloc de ianuarie, pe scena Operei bucureştene sub conducerea dirijorului Adrian Morar. Aniversarea primadonei a fost sărbătorită cu specială emoţie în chiar ziua spectacolului. De publicul numeros, entuziast, de colegii de scenă. Este rolul pe care Elena Moşuc îl are în repertoriu de aproximativ trei decenii, din anii studenţiei petrecuţi la Iaşi. Este rolul vieţii ei, rol cu care – îndrăznesc să spun – se identifică scenic. În mod absolut. Calităţile timbrale ale glasului au evoluat mult. De la vocea de soprană de spectaculoasă coloratură cu uşoară tentă lirică, glasul a căpătat consistenţă şi accente dramatice expresive, deloc exagerate, ce nu ascund acurateţea, supleţea zonelor supra-acute. Este unul dintre cele mai dificile, mai complexe roluri de soprană din întreaga literatură romantică, italiană, a secolului. Este opera perfectă – se poate spune! – a lui Verdi!

Un rol de o extremă complexitate

De la marele moment „È strano“ din primul act, la finalul operei, cu acel copleşitor „Addio del passato“, Elena Moşuc defineşte în plan dramatic ciclul unei existenţe tulburătoare. Descoperim personajul ale cărui trăiri se regăsesc în jocul scenic dar mai ales în complexul culorilor timbrale ale glasului. Filajul acutelor, spre exemplu, este ferm susţinut în nuanţele unui pianissimo stabil şi clar. În egală măsură, forţa de comunicare cunoaşte accentele unei implicări dramatice ample.

Opera în concert

Nu poate fi uitat celălalt personaj verdian întruchipat de Elena Moşuc. Marea scenă a Eleonorei din opera „Trubadurul“, este momentul susţinut de asemenea în sala Atheneului dar şi în Studioul de Concerte Radio sub conducerea dirijorilor Horia Andreescu şi, respectiv, David Crescenzi. Coloritul timbral este în mod direct potenţat în funcţie de complexul dramatic, de complexul caracterologic al personajului.

Sunt anii unei depline maturităţi artistice a Elenei Moşuc, perioadă de care ne bucurăm cu toţii, publicul românesc, exigentul public al Operei din Zürich, publicul marilor scene de operă ale lumii actuale a teatrului liric.

Materialul a aparut anterior in revista Romania Literara.