Articol apărut pe blogul Despre Opera

De data aceasta vorbim de o adevărată carieră discografică, pe lângă care înregistrările de studio ale Virginiei Zeani par accidentale (dar cu atât mai preţioase), iar cele ale Elenei Moşuc nişte rarităţi, în condiţiile absenţei unor integrale înregistrate în studio. Angela Gheorghiu este ultima mare soprană cu o discografie comparabilă cu a marilor staruri din anii '50-'80 şi asta în condiţiile unui declin accentuat al industriei fonografice. Există două perioade majore ale acestei cariere: mai întâi la Decca (cu care Luciano Pavarotti sau Renata Tebaldi aveau contracte exclusive), apoi, din 1996, la EMI (casa de discuri a Mariei Callas sau a lui Dinu Lipatti). Între aceste două mari repere există „evadări” la fel de importante ale Angelei Gheorghiu la Deutsche Grammophon (cartierul general al lui Karajan) sau alte case de discuri mai mici (Larghetto sau MediaPro). În anul 2013, Warner a cumpărat EMI, a cărei arhivă este o comoară, o parte importantă a unui patrimoniu universal al muzicii. Astfel, setul Autograph editat de Warner include într-o proporţie foarte mare înregistrările de la EMI ale Angelei Gheorghiu. În aceste condiţii suntem privaţi de înregistrările atât de frumoase cu La traviata (doar Addio del passato), La bohème şi L'elisir d'amore sau de recitalul de muzică sacră Mysterium, toate realizate în epoca Decca, înlocuite cu secvenţe live captate ulterior. Un regret.

O seară cu Angela Gheorghiu

 

Primul disc se intitulează „Femmes fatales”, iar aceste femei fatale sunt: Carmen, Dalila şi Manon. Selecţiunile din albumul cu opera Carmen de Bizet sunt o surpriză: discul din 2003 era cam tern, în ciuda unei distribuţii excelente. Aici avem concentrate în 34 de minute practic toate secvenţele în care apare Angela Gheorghiu şi impresia este una foarte bună. Aceeaşi prospeţime reiese şi din jumătatea de oră extrasă din Manon de Massenet (2000), completată de cele două arii din Manon Lescaut de Puccini, dar cu beneficiul că interpretarea lasă să se vadă clar că este vorba de două viziuni muzicale diferite ale aceluiaşi personaj literar. Roberto Alagna, excelent în repertoriul francez, sclipeşte şi el în multe locuri ale acestor selecţiuni şi asta stârneşte inevitabil nostalgia după un cuplu vocal care a făcut epocă vreme de mai mult de un deceniu. În fine, senzualitatea din aria Dalilei este indiscutabilă. Setul Autograph începe foarte, foarte bine.

Al doilea disc, „Puccini Heroines”, continuă pe aceeaşi idee a extragerii întregului rol feminin din integralele operelor Tosca (25 de minute din coloana sonoră a frumosului film al lui Benoît Jacquot din 2001) şi Madama Butterfly (47 minute, de pe albumul din 2009), completate de cele două arii ale lui Liù din Turandot (la care se adaugă şi aria lui Turandot de pe CD-ul cu numărul 6, „Verismo”). În momentul în care o voce lirică (bazată pe frumuseţea intrinsecă a timbrului) se avântă în repertoriul spinto (unde claritatea şi forţa domină în momentele muzicale dramatice), urmează explozia, iar spectatorii înnebunesc. În cazul Angelei Gheorghiu, acest moment era aşteptat în 2001, când a înregistrat Tosca. După La traviataLa bohème, dar mai ales după L'elisir d'amore, în care timbrul său plin, catifelat şi întunecat, dublat de un vibrato ca o palpitaţie romantică, făcuse minuni, era evident că această voce poate produce revelaţii în roluri mai dramatice. A rezultat o Floria Tosca puternică, dar fără să-şi fi pierdut nimic din feminitate. Cât despre Cio-Cio-San, acest balans între vulnerabilitatea primului act şi disperarea din scena sinuciderii s-a menţinut la fel de impresionant, chiar dacă exotismul extrem oriental pare să se fi pierdut pe drum uneori. Decupajul secvenţelor de pe acest disc e puţin ciudat (de exemplu, Gran ventura se termină brusc, imediat după ultima notă a sopranei, dar înainte ca fraza muzicală să se fi încheiat).

„Daughters” – al treilea disc din set – este centrat pe opera franceză: două extrase consistente din Roméo et Juliette de Gounod (42 de minute) şi Werther de Massenet (11 minute), ambele provenind din înregistrările integrale din 1996, respectiv 1998, albume celebre la vremea publicării lor. Nostalgia se declanşează însă în celelalte secvenţe din opere celebre, pe care Angela Gheorghiu nu le-a înregistrat integral niciodată sau nu le-a cântat pe scenă deloc, astfel încât rămânem neconsolaţi, gândindu-ne „cum ar fi fost dacă?” În primul rând este vorba de Simon Boccanegra, din care lipseşte aici tocmai Come in quest'ora bruna, aria cea mai importantă a sopranei din acestă operă. Apoi Rigoletto, ce păcat că nu a înregistrat în studio capodopera lui Verdi! Le Cid şi Louise, opere mai puţin cântate în general, completează acest tablou, alături de Gianni Schicchi (din care O mio babbino caro a devenit în timp o semnătură vocală a artistei, iată şi adevăratul autograf muzical!) şi West Side Story. 

„From Baroque to Bel Canto” e o casetă cu bijuterii, mai ales în ceea ce priveşte barocul, fie că e vorba de arii acompaniate la pian de Jeff Cohen, dintr-un recital de la Teatro alla Scala din 2006, sau cu orchestra de la Royal Opera House dirijată de Ion Marin, în 2001. Belcanto-ul din partea a doua a acestui disc alimentează inevitabil comparaţiile cu Maria Callas. MedeaLucia di LammermoorNormaAnna BolenaLa sonnambulaI puritani, sau Il barbiere di Siviglia sunt toate roluri celebre ale Mariei Callas, dar e un repertoriu în care Angela Gheorghiu nu s-a aventurat niciodată, chiar dacă arii precum Casta diva sau Regnava nel silenzio ascundeau promisiuni vocale atât de frumoase.

Există şi un disc dedicat lui Giuseppe Verdi, aşa cum era de aşteptat. Din păcate, La traviata a fost o adevărată Fata Morgana pentru EMI. Callas n-a putut s-o înregistreze în studio din cauza unei exclusivităţi cu Cetra, iar Angela Gheorghiu din cauza contractului cu Decca, astfel încât cele mai mari interprete ale Violettei Valéry au rămas doar cu înregistrările live. Aşa se explică poate şi de ce La traviata este atât de puţin consistent reprezentată în acest set. Păcat, poate că nişte extrase mai ample de pe coloana sonoră a excelentului spectacol din 2007 de la Teatro alla Scala ar fi restabilit măcar proporţional importanţa acestui rol în cariera ultimilor 25 de ani ai artistei. În schimb, avem 20 de minute din Il trovatore, un rol înregistrat doar în studio, şi care nu ar fi meritat să fie trecut cu vederea, întrucât această Leonora este cu adevărat tulburătoare (D'amor sull ali rosee). Şi, evident, din muzica lui Verdi, pe care Angela Gheorghiu n-a frecventat-o extensiv, avem şi toată partea de soprană din Messa da Requiem, în care, lucru rar la o divă, toată afectarea operatică dispare, lăsând locul unei emoţii autentice generate şi de direcţia lui Claudio Abbado, aflat într-o clipă de graţie. Dar şi o raritate, trei cântece de Verdi, din perioada de început (In solitaria stanza - 1838, deci înainte de prima sa operă, Oberto, apoi  Brindisi şi Stornello - 1845).

„Verismo”, penultimul disc din set, ar putea fi considerat la fel de bine drept al doilea volum dedicat lui Puccini. Extrasele din La bohème evită fatalmente discul de studio de la Scala, din păcate nici fragmentele din La rondine nu sunt foarte consistente. Sigur, rămânem fără respiraţie ascultând Il bel sogno di Doretta, ca întotdeauna, e totuşi una dintre cele mai apreciate înregistrări din cariera sopranei. Restul discului este completat de arii de pe albumul Puccini (2001): Cavalleria rusticanaAndrea ChénierSuor Angelica, La fanciulla del West (ce Minnie, aproape ideală!) sau Turandot. Adrianna Lecouvreur este şi ea reprezentată, dar parcă ar fi meritat mai mult decât doar cele două arii (Io son l'umila ancella şi Poveri fiori), sau poate că aş fi vrut să dureze mai mult acest moment.

CD-ul final cu arii şi cântece franceze şi româneşti revine la Carmen de Bizet, de data aceasta ca Micaela, şi ajunge la un alt rol important, Marguerite, din Faust. Apoi cântece româneşti, dintre care unele se regăsesc şi pe albumul Elenei Moşuc. Dar m-am bucurat să-l văd inclus în acest set şi pe Tiberiu Soare, ca dirijor al ultimelor trei melodii, colinde de pe prea puţin inspiratul album de la MediaPro. Până la urmă, aceste reveniri puţin ostentative la muzica românească nu fac decât să sporească regretul că Angela Gheorghiu nu a cântat încă o operă integrală în România.

Setul Autograph nu se termină foarte bine: interviul acordat lui John Tolansky este neglijent tratat, într-o engleză prea des penibilă, o lipsă de profesionalism suprinzătoare pentru o casă de discuri de talia lui Warner, iar DVD-ul prezintă o selecţie de momente care nu are prea multă logică (câteva arii din concerte şi doar o parte din videoclipuri).

Aceasta este muzica unei cariere de 25 de ani, fără echivalent în România. Din fericire, ea continuă şi sper ca povestea acestei soprane incomparabile să includă la un moment dat şi (măcar) o La bohème la Bucureşti, cât nu este prea târziu. Cu toate scăderile, cauzate mai ales de dificultatea de a selecta esenţa dintr-o discografie extraordinară, setul Autograph merită toţi banii, în aşteptarea unei integrale precum cea de studio a Mariei Callas.