De câteva zile Irina Rimes a fost supusă oprobriului pentru că a avut nişte stângăcii în discursul din postura de Ambasador Onorific al Zilei Naţionale „Constantin Brâncuşi“ 2020.  

Sunt convinsă că toţi indignaţii ştiau că există o zi naţională dedicată sculptorului, toţi au donat pentru Cuminţenie, toţi ştiu când s-a născut Brâncuşi, îi cunosc toată biografia, au dat năvală la expoziţii şi i-au văzut toate lucrările şi, cel mai important, niciunul dintre ei nu pierde vreo ocazie să le vorbească tinerilor şi copiilor despre Constantin Brâncuşi. 

Să ne înţelegem, în mod cert evenimentul putea fi mai bine gândit, pentru că intenţia a fost bună, însă executarea a lăsat de dorit, fiind, în mod evident, făcută pe genunchi, dar în niciun caz nu este exclusiv vina Irinei. Ministerul şi echipa ei ar fi trebuit să gândească o campanie inteligentă, cool, out of the box, aşa cum a fost şi Brâncuşi, cum este şi Irina (o idee doar - Cosmos, un punct comun al celor doi). Nu au făcut-o şi aici e, de fapt, problema, care nu e una nouă şi ţine de dezinteresul şi neprofesionalismul din instituţiile statului. 

Dar evident că toţi s-au grăbit să o facă pe fata asta „incultă“, „monument de ignoranţă“, „proastă“ etc. 
Ne-a lovit în moalele capului că a recunoscut că nu a avut mari tangenţe cu zona de cultură, că la început nu înţelegea sculpturile lui Brâncuşi şi că s-a referit la el ca la „domnul sculptor“ (ceea ce, sigur, este amuzant, dar este şi foarte duios). 

Sigur că dacă facem un sondaj, absolut toţi, la nivel declarativ, preferăm sinceritatea. Dar aşa, în cantităţi moderate. Spre exemplu, acum am fi preferat o persoană care să pretindă că ştie totul despre Brâncuşi (la fel ca noi toţi, ce dracu'), să vină cu un discurs sforăitor şi toată lumea să fie leşinată de cât de frumos i-am cinstit memoria lui Brâncuşi prin cuvinte pompoase şi pline de emfază. Un discurs pe care probabil nu l-ar fi ascultat nici cei care o înjură acum pe toate zidurile şi cu atât mai puţin publicul ţintă al acestei campanii. Vă place sau nu, fata asta a vorbit pe limba tinerei generaţii. Irina Rimes a dus numele lui Brâncuşi unde şcoala, din păcate, nu a reuşit. 

Mulţi care o înjură pe fata asta ratează scopul campaniei - să atragă publicul tânăr, mainstream, tocmai pe cel care nu prea a avut tangenţă cu zona asta. E vorba de un titlu onorific pentru o zi naţională, rolul ei e să-i cheme pe tineri la evenimentele dedicate lui Brâncuşi, nu să ţină prelegeri despre sculptură. Şi, foarte important, face asta pro bono, după ce alţi artişti au refuzat. E important să eliminăm argumentul că s-a băgat în treaba asta cu un interes financiar. Să nu uităm că trăim în ţara în care am ales analfabeţi să ne reprezinte la nivel înalt şi i-am mai şi plătit din banii noştri. Aici nu poate fi vorba de aşa ceva, dar imediat am sărit să o înjurăm, că, de fapt, asta e problema, nu că o critică lumea pe Irina Rimes, ci cum o face, că reacţiile sunt disproporţionate, că este jignită grosolan. Nu a fost bine pregătită pentru acel eveniment? Evident! Personal, consider că ar fi fost minunat dacă îşi alegea mai bine cuvintele, dacă ar fi avut un discurs mai coerent, dar fără a schimba esenţa a ceea ce a spus deja. 

Pentru că în discursul ei, conştient sau nu, a făcut ceva foarte mişto. Ceva ce într-o ţară plină de impostori, eu zic că e un act de mare curaj. A avut puterea să recunoască faptul că poate nu e cea mai potrivită pentru acest titlu onorific, că nu l-a înţeles din prima pe Brâncuşi şi nici nu a avut mari tangenţe cu zona de cultură. A transmis un mesaj foarte important pentru tineri: că e perfect OK să nu înţelegi anumite lucruri şi că nu trebuie să-ţi fie ruşine să recunoşti când nu ştii ceva, să pui întrebări, să înveţi în permanenţă, nu să ai impresia că le ştii pe toate. Arta chiar nu e pentru toată lumea şi e în regulă, asta nu înseamnă că cei care nu o consumă sunt nişte proşti. Poate sunt mai săraci sufleteşte, dar în niciun caz proşti. Eu, spre exemplu, nu înţeleg opera, nu-mi place, nu pot să mă bucur de ea, mă plictiseşte îngrozitor. Dar asta nu mă defineşte şi nici nu mă face să mă simt inferioară unui om căruia îi place şi o înţelege. 

Iar argumentul „da’ chiar nu s-a găsit un om de cultură care să vorbească despre Brâncuşi“ nu stă în picioare. Pentru că, nu-i aşa, doar intelectualii au voie să vorbească public despre Brâncuşi. Plus că nu ăsta a fost scopul, să vorbească un intelectual pentru intelectuali. Terminaţi cu infatuarea asta! Că aşa vor mai trece încă 144 de ani şi noi tot nişte prăfuiţi vom fi. 

Nu-i mai descurajaţi pe tineri cu răutăţi gratuite, ajutaţi-i să facă schimbarea aia pe care ne-o dorim cu toţii, încurajaţi-i să greşească, să speak their minds. Nu vă mai bateţi joc de ei, nu le mai hrăniţi anxietăţile, nu le mai ştirbiţi încrederea că sunt capabili de lucruri mari, pentru că ăsta e unul dintre motivele pentru care ajung să-şi dispreţuiască ţara, să nu îşi dorească să iasă în faţă, să le fie frică să-şi spună părerea şi să lupte pentru drepturile lor, pentru că ştiu că vor fi judecaţi prea dur şi vor fi făcuţi de râs pentru orice mică stângăcie. Faceţi voi mai mult şi mai bine, implicaţi-vă, daţi sfaturi, oferiţi critici constructive, ghidaţi-i pe tineri, fiţi răbdători, nu doar aruncaţi cu lături, că asta poate să facă oricine. În schimb, nu oricine poate fi cu adevărat sincer, nu oricine poate spune, mai ales o persoană publică, „nu ştiu, dar vreau să învăţ şi vreau să mă folosesc de notorietatea mea pentru a contribui la ceva bun“. Abia asta înseamnă curaj. 

P.S. Sunt absolut sigură că Brâncuşi ar fi fost topit de candoarea domnişoarei Rimes, dar şi că Irina a învăţat o lecţie preţioasă, deşi i-ar fi putut fi „predată“ cu mai multă blândeţe şi îngăduinţă.