Simona Nistor-Vianu – avangarda ca supravieţuire

Reiau aici şi acum acest text care nu a fost publicat niciodată, exact aşa cum l-am scris în vara lui 2007, la despărţirea de „România liberă“. Este un portret al uneia dintre fiinţele pe care le-am iubit cel mai mult, intelectual vorbind: artista plastică Simona Nistor-Vianu, născută Weissmann (nu am insistat în text prea mult asupra evreităţii sale, dar era esenţială).

Unul dintre ultimii apropiaţi ai marilor nume ale avangardei româneşti trăieşte într-una din casele vechiului Bucureşti.

Întâmplarea (dacă credem că există aşa ceva) a făcut ca, în urma unui interviu publicat cu Nina Cassian, să am una dintre cele mai dense, intelectual şi uman, întâlniri din întreaga-mi viaţă. Îndreptându-mă, într-o dimineaţă de ianuarie, spre adresa indicată, pentru a prelua un material despre sculptoriţa Miliţa Petraşcu, eram doar bucuros că strada pe care o căutam (o stradă interioară, liniştită, amintind de vechiul Bucureşti) se afla la numai câteva staţii de noul şi ultramodernul sediu în care se mutase redacţia; nu bănuiam că acea dimineaţă avea să fie continuată în vreun fel.

Întoarcere în Bucureştiul interbelic

Păşind pragul micuţului apartament în care am fost invitat cu căldură de gazdă, am rămas de la bun început uimit şi fascinat de bogăţia şi frumuseţea obiectelor de artă care împânzeau casa, pereţii, mobilierul: multe lucrări rămase de la Miliţa Petraşcu – mici sculpturi, tablouri, desene –, în principal, dar şi ale gazdei mele, la rândul său artistă plastică de excepţie, după cum aveam să mă conving, sau ale altor artişti importanţi. Mobilierul vechi şi bunul gust impecabil care domneau în aranjamentul interior aminteau de filmele belle epoque care ne plac atât de mult, era clar un colţ de trecut cum rar mai găseşti acum în Bucureşti; părea că, dintr-o dată, m-am întors în timp, în Bucureştiul interbelic, al „vechiului regim“, în epoca bunului gust şi a culturii ca valoare, nu ca divertisment facil. Aranjamentul impecabil al acestei veritabile case-muzeu era cu atât mai surprinzător cu cât gazda mea, aveam să aflu, trecuse de 82 de ani, dar, în ciuda faptului că problemele de sănătate nu îi mai permit să iasă din casă, păstrează, cum mi-am dat seama imediat, o uimitoare vioiciune a spiritului şi a existenţei cotidiene.

M-am aşezat la masă, servit cum se cade cu o cafea pentru a uita de drumul greu, dar curând, o dată ce discuţia s-a înfiripat, am uitat motivul principal pentru care venisem acolo şi am uitat că eram presat să ajung în redacţie, unde, pe măsură ce orele urcau, şi nervii celor care mă aşteptau creşteau. Mi-am dat seama imediat că doamna din faţa mea deţinea o comoară de informaţii şi de amintiri, din primele vorbe aflând că cunoscuse personal o mare parte din numele importante ale culturii româneşti inter- şi post-belice, mai ales din zona atât de fertilă a artei şi literaturii de avangardă. Nume dragi, importante pentru mine – Lena Constante, Iordan Chimet... –, o dată aduse în discuţie, prindeau viaţă prin cuvintele sale; Miliţa Petraşcu, Geo Bogza, Saşa Pană, F. Brunea-Fox, atâţia alţii, treceau acum prin faţa mea, de data asta nu prin cuvinte din cărţi, ci prin întâmplări şi rostiri vii, trăite de interlocutoarea mea. La rândul său, aceasta a fost plăcut impresionată de interesul meu evident pentru avangarda istorică şi arta plastică românească, surprinzător la un ziarist contemporan, fie el de cultură sau de monden. Nu a fost, cum se spune, decât „începutul unei frumoase prietenii“: d-na Simona Nistor-Vianu m-a invitat să-i mai calc pragul şi, în următorii ani, profitând şi de apropierea dintre redacţie şi locuinţa sa, am acumulat destule întâlniri şi discuţii fructuoase, colaborarea concretizându-se şi în câteva pagini de ziar îngrijite împreună.

Pictură cu degetele

Dar cine este Simona Nistor-Vianu, care este traiectoria sa într-o viaţă destul de bogată, care a traversat mare parte din zbuciumatul secol XX? Viitoarea artistă plastică s-a născut în 1923 în frumoasa urbe moldavă Piatra Neamţ, într-o familie evreiască. În oraşele Moldovei din acea vreme, evreii constituiau un ferment cultural de mare calitate, majoritatea numelor importante ale avangardei româneşti, multe propulsate pe o traiectorie internaţională majoră, provenind din această zonă. În 1960, Simona Nistor devine absolventă a Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“ şi, în paralel cu slujba de la Biblioteca Academiei R.S.R., începe o apreciată activitate ca artistă plastică. Îşi prezintă lucrările în peste 20 de expoziţii, în ţară şi străinătate, începând cu 1972, iar operele sale sunt incluse în colecţii din România, Germania, Marea Britanie, SUA, Franţa, Elveţia, Grecia, Italia şi Israel. Deşi a lucrat şi acuarelă, sculptură, desen, artista s-a individualizat prin tehnica picturii pe sticlă, executată direct cu degetele. Abordată rar datorită dificultăţii sale extreme, pictura pe sticlă a devenit una din mărcile distinctive ale creaţiei sale, pentru expoziţiile deschise cu acest gen de lucrări primind şi cele mai multe elogii. Picturile sale pe sticlă au fost apreciate, printre alţii, de: Geo Bogza, F. Brunea-Fox, N. Carandino, Saşa Pană, Sandu Darie, L. Kalustian, Iordan Chimet, cu toţii scriind cuvinte superlative în cataloagele expoziţiilor care s-au succedat şi în cronici de artă. O altă constantă a creaţiei sale artistice este atracţia pentru universul infantil, al inocenţei copiilor, portretele de copii, în diverse tehnici şi maniere stilistice, abundând în opera sa. Pereţii camerei sale sunt plini şi de astfel de lucrări, artista executând, chiar dacă timpul nu îi mai permite, simple schiţe sau desene, unele de mare originalitate, cu figuri de copii. În acelaşi timp, de-a lungul anilor, Simona Nistor-Vianu s-a exprimat şi ca istoric şi critic de artă, semnând numeroase eseuri, articole şi studii. Opera publicistică este încoronată de două monografii editate în volum: „Miliţa Petraşcu“, apărută la Editura Meridiane în 1973, cu un cuvânt înainte de Ion Jalea, şi „Irina Codreanu“ (Ed. Meridiane, 1979).

Prima întâlnire esenţială în destinul artistic al Simonei Nistor s-a produs în anii ’60, atunci când tânăra plasticiană a intrat în legătură cu marea artistă interbelică Miliţa Petraşcu. Aceasta a acceptat-o în apropierea sa, tânăra a ucenicit, cum se spune, în atelierul său, iar legendara artistă, unul din numele esenţiale ale generaţiei avangardiste interbelice, i-a devenit maestră. Apropierea de opera şi de existenţa cotidiană a Miliţei Petraşcu a dus la monografia din 1973, una dintre puţinele lucrări dedicate exclusiv marii artiste. După moartea Miliţei Petraşcu în 1976, Simona Nistor a devenit unul din legatarii moştenirii acesteia, ocupându-se de multe din lucrările rămase de la artistă.

Legenda din Brezoianu

Un alt moment important a fost cel al anilor ’70, atunci când Simona Nistor, împreună cu soţul său, locuiau la unul din etajele unui imobil de pe strada Brezoianu. Importanţa acestei case este dată de faptul că, la un alt etaj, unul dintre apartamente era ocupat de cuplul F. Brunea-Fox (celebrul gazetar şi reporter interbelic) şi Lisette Daniel. Mai ales farmecul şi dăruirea Lisettei Daniel, personaj legendar din relatările celor care au cunoscut-o, făcuseră ca această casă să devină unul din locurile de referinţă ale Bucureştiului intelectual, în care se aduna, pentru lungi discuţii şi petreceri artistice, crema culturală a vremii, tot ce era mai bun în acei ani sufocaţi de dictatură. Astfel, Simona Nistor a putut cunoaşte, în acea casă, nume importante ale vechii generaţii avangardiste, care i-au devenit în timp buni prieteni: Geo Bogza şi Saşa Pană au fost printre cei mai constanţi, ea deţinând şi acum numeroase scrisori sau alte documente purtând semnătura acestora (pe multe mi le-a cedat cu generozitate, „pentru bună păstrare“). Aici l-a cunoscut pentru prima oară şi pe Iordan Chimet, mare prieten cu Brunea-Fox, a cărui „Antologie a inocenţei“ o fascina deja din primul moment în care şi-o procurase. De marele scriitor şi cărturar o va lega o strânsă prietenie, până în momentul plecării acestuia dintre noi, în primăvara anului trecut. Prin munca sa de la Biblioteca Academiei, Simona Nistor a fost, de altfel, una dintre persoanele care i-au facilitat lui Iordan Chimet accesul la sursele documentare din străinătate, esenţiale în acea vreme pentru scrierea unor lucrări atât de speciale ca cele pe care i le datorăm.

În sfârşit, o altă întâlnire plină de roade a fost cea, tot în anii ’70, cu sculptoriţa Irina Codreanu, un alt nume important al artei de avangardă autohtone. Emigrată în Occident de la încheierea războiului şi căsătorită cu ziaristul Henry King, Irina Codreanu, aflată la o vârstă înaintată, a vizitat de câteva ori în acei ani România, pentru a se trata la... celebrul Institut de Geriatrie „Ana Aslan“. Astfel, Simona Nistor a avut posibilitatea de a o cunoaşte şi de a-i fi aproape, contactele concretizându-se în monografia pe care i-a dedicat-o, apărută la Meridiane în 1979. Deşi Irina Codreanu-King nu s-a mai întors în ţara natală ulterior şi s-a stins la scurt timp, Simona Nistor a reîntâlnit-o într-o vizită pe care a făcut-o la Paris anul următor, prilej pentru a-i înmâna cartea, rodul muncii comune.

„Incantaţii“-le unei vieţi

Ajunsă acum la vârsta de 84 de ani şi bucurându-se, cum se spune, de o bătrâneţe liniştită, Simona Nistor-Vianu nu a părăsit însă preocuparea pentru artă şi pentru lucrurile frumoase. În timpul ultimelor Sărbători de Iarnă, ea a fost din nou prezentă pentru iubitorii de artă, după mulţi ani, cu o expoziţie personală. Într-unul din sediile Alpha Bank, artista a expus pictură pe sticlă, acuarelă şi grafică (nu au lipsit superbe portrete de copii), într-un spaţiu împărţit cu renumitul artist plastic Vasile Craioveanu; vernisajul a fost prezentat de criticul de artă Petre Oprea, fost director al MNAR.

O nouă surpriză a fost făcută prietenilor de artista octogenară cu câteva săptămâni în urmă: apariţia, la editura Maiko, a volumului de versuri intitulat „Incantaţii“; sunt poeme scrise de-a lungul anilor, de o mare sensibilitate şi delicateţe, fragile dar şi pline de o putere venită de altunde, aşa cum este şi opera sa plastică şi întreaga sa fiinţă pământească. Într-o excelentă prezentare grafică, volumul intercalează paginile de poeme prin planşe color, care conţin: o fotografie a Simonei Nistor împreună cu Miliţa Petraşcu, totalitatea portretelor (desen, pictură) realizate de Miliţa prietenei sale (şi nu sunt puţine!), un „Autoportret“ al Simonei Nistor realizat în tehnica picturii pe sticlă.

Foto dreapta: Cele două cărţi publicate de Simona Nistor în timpul vieţii

„Simona Nistor face parte dintre acei rari artişti care au avut temeritatea de a-şi edifica lumile pe cel mai fragil material cu putinţă: sticla. Artista nu s-a sfiit de a dărui celui mai slab delirul celui mai puternic, de a înzestra astfel sticla cea de toate zilele, cuminte, tolerantă şi fără ambiţii, cu raza de lumină a măruntei eternităţi a artei“ – Iordan Chimet (1976)

P.S.: Nu am mai văzut-o din 2007 pe Simona Nistor şi am aflat acum câţiva ani că s-a stins, între timp, din viaţă.

Citeşte şi: Iordan Chimet, prietenul de departe