În afara unor partituri ca „Bărbierul din Sevilla” de Rossini, „Elixirul dragostei” de Donizetti sau „Don Giovanni” de Mozart, a montat pentru prima oară la Craiova opusuri verdiene pretenţioase precum „Otello” şi, recent, „Simon Boccanegra”, acesta din urmă lipsind în prezent de pe afişele naţionale. Pe linie identică, se anunţă în iunie „Don Carlos” al aceluiaşi Verdi, iar pe surse aflu că va fi vorba despre ediţia cu 5 acte în limba italiană, o versiune care nu se mai regăseşte în România din ianuarie 1966, de la Opera bucureşteană. Deci după 50 de ani, se va reprezenta la Craiova. În Capitală fiinţase vreme doar de un an şi jumătate, după care se recursese la varianta în 4 acte. Şi „Don Carlos” absentează în prezent de pe afişele româneşti.

          Desigur că eforturile sunt uriaşe, Opera Română Craiova confruntându-se cu aceleaşi mari probleme ale scenelor lirice autohtone, despre care aminteam, generic, în rândurile aşternute de curând pe acest blog, http://adevarul.ro/cultura/arte/don-giovanni-s-a-reluat-opera-iasi-1_56ba260b5ab6550cb89f0ad8/index.html

          La Craiova, problema principală mi se pare încadrarea solistică, iar pentru acoperirea unor asemenea titluri manageriatul recurge la invitaţi din ţară şi străinătate. Un drum deloc rău care, cel puţin spre a da de lucru românilor rezidenţi în teatre cu stagiuni excesiv de... „aerisite” (carenţă generală) sau fără contracte, oferă cântăreţilor posibilitatea de a-şi exercita profesiunea, văduvită în alte părţi. În privinţa vocilor „grele”, de repertoriu dramatic, imposibil de găsit printre absolvenţii de Conservatoare sau chiar printre unii artişti avansaţi în carieră, este evident că sunt invitaţi oaspeţi străini.

          Şi spectacolul cu „Simon Boccanegra” a fost un bun exemplu în această direcţie. De la Bucureşti a fost chemat pentru rolul titular experimentatul bariton Ştefan Ignat, de la Atena a venit soprana Cellia Costea (Maria Boccanegra, fiica lui Simon, cunoscută sub numele Amelia Grimaldi), iar din Republica Cehă tenorul Rafael Alvarez, ca Gabriele Adorno. Li s-au alăturat craiovenii Sorin Drăniceanu (bas, Jacopo Fiesco), Ioan Cherata (bariton, Paolo Albiani), Dragoş Drăniceanu (bas, Pietro), Marian Dăbuleanu (tenor, Căpitanul), Mădălina Zamfir (soprană, Însoţitoarea Ameliei-Maria).

          Poate că bagheta ar fi putut să fie încredinţată şi unui dirijor român, dar prezenţa în fosă a italianului Marcello Mottadelli s-a dorit a fi un impuls suplimentar către o pregătire muzicală şi o tălmăcire stilistică cât mai autentice. S-a reuşit.

          În privinţa mizancenei, există la noi, în ultima vreme, un trend ca montările să fie încredinţate unor regizori străini, uitându-se că există un rezervor de valoroase nume româneşti, în ţară sau cu activitate serioasă în străinătate. Aşa încât a fost invitat Plamen Kartaloff din Bulgaria.

În abstract

          Însoţit şi acum de scenograful craiovean Răsvan Drăgănescu, regizorul a dovedit prea puţină imaginaţie novatoare faţă de montarea anterioară pe aceeaşi scenă, „Don Giovanni”, 2014, toamna. Aceeaşi idee minimalistă, cu practicabile spiralate care acoperă planşeul şi se „feliază” în diversele acte, mi-a făcut impresia unei soluţii în primul rând economice. Poate există şi elemente care se... refolosesc.

Ca unice piese de decor, în prima scenă a actului întâi au apărut uriaşe statui metalice abstracte, stilizate, tehniciste, care prin tentaculele de la partea superioară ar fi putut sugera copacii din grădina Ameliei de pe malul mării, dar n-au reuşit decât să distrugă atmosfera poetică a ariei „Come in quest’ora bruna” şi ce urmează. Aceeaşi inspiraţie s-a regăsit şi în desenul tronului Dogelui, din scena următoare. Un continuo fără semnificaţie.

Nici finalul nu m-a sedus. Un abur misterios apărut pe treptele practicabilelor l-a atras pe Boccanegra, deja trecut în eternitate.

          Partea plină a paharului este că simplitatea decorului permite bune dezvoltări de actorie, deşi relaţionările dintre eroi nu mi s-au părut pe de-a-ntregul amănunţit gândite şi puse în pagină.

          Costumele au fost cele care au fixat epoca originală a acţiunii, prin bogăţie şi coloristică diversă. O remarcă pentru cel al Dogelui, un minus pentru prima „zeghe” a Ameliei, greoaie, deloc variată ca desen şi un plus pentru cel cărămiziu al unui personaj secundar, Însoţitoarea Ameliei.

Cellia Costea, o vedetă de rang internaţional

          Destul de rar prezentă pe scenele româneşti, soprana a adus la Craiova parfumul timbralităţii de excepţie a unui glas consistent, abundent în armonice, cu egalitate între registre şi culoare de voce rotundă, preţioasă. Lirismul a fost prezent, mai puţin transparent în aria „Come in quest’ora bruna”, dar îmbinat cu accentele spinte, a condus cu pasiune frazele verdiene, în desene potrivite intenţiilor scriiturii. Ca pilde, mă gândesc la linia vocală fără reproş („Orfanella il tetto umile” din prima scenă a actului întâi), la plutirile glasului unduindu-se „dolcissimo” peste ansamblurile scenei secunde din acelaşi act. Dăruirea a fost maximă. La pasiv, notez unele sunete mai opace. Cellia Costea rămâne artista cu unul dintre cele mai frumoase glasuri verdiene, extins la o largă paletă a eşichierului liric actual, o prezenţă scenică minunată.

Ştefan Ignat a cântat rolul Boccanegra...

          ... de multiple ori la Bucureşti şi acum l-a adus la o mare profunzime de interpretare, forjată printr-o adâncă implicare psihologică. Construcţia rolului a fost admirabilă. Vocea a sunat masiv şi dominator, cu mare autoritate („Plebe! Patrizi! Popolo dalla feroce storia!”) şi acute suverane („... e vo gridando amor!", din aceeaşi scenă a Consiliului). Forţa dramatică în scenele cu Fiesco (Prolog şi actul ultim), ca şi în cea a demascării prin insinuări a lui Paolo a fost devastatoare.

Numai că Ştefan Ignat a dăruit rolului şi subtilităţi de expresie, în moliciuni de sunet (iată, celebrul Fa acut „Figlia” din finalul duetului cu Amelia din actul prim, atacat pe fir de voce, urmat de crescendo, ca şi scena morţii), desăvârşind compexitatea şi trăirea personajului.

          Bemolurile prestaţiei au venit din zona distonărilor şi a unei uşoare răguşeli, sesizabilă în prima scenă a actului întâi, motivată cred de o pasageră problemă de sănătate.

Rafael Alvarez si Sorin Drăniceanu

Ceilalţi interpreţi

          Sorin Drăniceanu are un glas somptuos, amplu, solid, tăios, negru, stâncos, sonor şi impresionant pe întreg ambitusul. A dat colosală dimensiune dramatică rolului Fiesco, pe lângă reuşite încercări de înmuiere a sunetului. Păcat că basul craiovean acuză anumite semne de uzură, un vibrato larg în porţiunea centrală a registrului, iar unele note apar întrucâtva „albe”.

          Vocea lui Rafael Alvarez s-a arătat destul de disproporţionată ca emisie de sunet. După un start plin de elan, în care a afişat un registru central fără strălucire, a ajuns la aria „Sento avvampar nell’anima” (actul al doilea), începută cu un recitativ în forţă. Secţiunea „Cielo pietoso, rendila” a fost cântată frumos, cu pasiune, într-o mezzavoce din păcate necontinuată omogen până în zona acută. Glasul său tenoral liric-spint, plăcut timbrat, nu s-a arătat întotdeauna focalizat şi a expus diverse incertitudini de proiecţie.

Dragoş Drăniceanu şi Ioan Cherata         

Foarte buni au fost Ioan Cherata şi tânărul Dragoş Drăniceanu. În special primul, solicitat de partitură până în Sol acut la începutul celui de-al doilea act, poate accede în continuare spre roluri mai importante. Şi pentru cel de-al doilea, viitorul sună bine.

Marcello Mottadelli

Ansamblurile Operei craiovene...

          ... nu sunt amplu dimensionate. Însă coriştii şi instrumentiştii, deşi puţini, au cântat îngrijit, conduşi de un dirijor care cunoaşte spiritul verdian. Urmăresc întotdeauna încheierea orchestrală a ariei lui Fiesco „Il lacerato spirito”, prelungire a cântului unui suflet sfâşiat de durere, pagină pretenţioasă ca expresivitate. Şi aici, a sunat timid, fără relief. Restul a marcat progresul pe care fosa îl înregistrează în compania unor baghete inspirate.

Cu proiecte de interes, Opera Română Craiova îşi urmează drumul. Provocarea viitoare rămâne însă renovarea sediului. De primă necesitate. Edilii municipiului trebuie să o considere prioritate absolută.