Au rămas însă în actualitatea mai apropiată, mai depărtată, faptele sale de muzică. Dirijor, compozitor, pianist, profesor, Silvestri a fost unul dintre aceia puţini care au creat, au animat, au hranit o lume şi o epocă. Faţă de nivelul academic tradiţional de sorginte germană privind arta dirijorală la noi, în prima jumătate a secolului trecut, Silvestri a adus un suflu nou. Elev al lui Mihail Jora, a urmat conceptul componistic potrivit căruia comunicarea muzicală trebuie să fie bine construită; nu în sensul unui constructivism arid ci al unei comunicări coerente, inspirate, imaginative, stimulative ale interesului artistic. Creaţia sa pianistică, spre exemplu, se alătură parţial tendinţelor neoclasice ale epocii, ale muzicii lui Maurice Ravel. Alături de Mihail Jora, de Paul Constantinescu, Silvestri face parte din eşalonul de aur al clasicismului muzicii româneşti.

Cu şase ani în urmă lumea muzicală aniversa trecerea unui secol de la naşterea maestrului. Importante case de discuri din Anglia, cea de a doua lui patrie, au adus în actualitate zeci de imprimări ale Orchestrei Simfonice din Bournemouth, ansamblu pe care Silvestri l-a ridicat la cote profesionale nebănuite. Casa Radio din Bucureşti a editat cu acel prilej două importante CD-uri cu imprimări pe care maestrul le-a facut în ţară în anii 50 ai secolului trecut. Patrimoniul muzical românesc îi datorează enorm; ...de ne gândim doar la prima realizare la noi, pe scena operei bucureştene, a Oedipe-ului; dar şi a Simfoniei de Cameră, lucrări fundamentale ale creaţiei enesciene, ale creaţiei româneşti. Săptămânile din urmă lumea muzicală actuală a comemorat, din păcate cu moderară implicare, cinci decenii de la trecerea în eternitate a maestrului.

La Ateneu, în zilele mijlocului de martie, Sala Mare a găzduit un captivant concert cameral şi, mai apoi, programul obişnuit al celor două simfonice pe parcursul cărora creaţii importante ale maestrului au putut fi audiate; unele dintre acestea sunt adevărate rarităţi ale zonei camerale a muzicii, la noi.

Demn de observat, concertul cameral a fost susţinut de artişti ai generaţiei medii şi mai tinere de muzicieni performeri; nici unul dintre domniile lor neavând prilejul de a se fi bucurat de contactul direct cu personalitatea maestrului Silvestri.

Sonata pentru harpă op.21, pe de-o parte, şi Sonata breve a due voci, in Do, op.13, realizată cu acest prilej în versiune pentru violă şi violoncel, sunt lucrări care n-au mai apărut de decenii – de peste o jumătate de secol ! - în spaţiul artistic bucureştean. Repatriată de curând de la Athena, harpista Maria Bîldea probează acea implicare profesională care luminează valorile caracteristice ale acestui spectaculos opus de magnifică gândire neoclasică. Lucrarea a fost compusă la începutul anilor 40, în imediata apropiere a creaţiei enesciene faţă de care rămâne independentă; vehemenţa afirmativă, tematismul atent constituit pe un bogat eşichier armonic tonal-modal, claritatea construcţiei, demonstrează faptul că ne aflăm în faţa unui opus ce depăşeşte viziunea impresionistă pe care o poate sugera instrumentul. Originală, în contextul neoclasic al epocii, se dovedeşte a fi şi Sonata breve pentru două instrumente, în acest caz violă şi violoncel. Ingenios dezvoltată, viziunea polifonică devine în acest caz cu totul atractivă dată fiind implicarea entuziastă a celor doi muzicieni performeri, violistul Răzvan Popovici şi violoncelistul Răzvan Suma. Excelent pregătită, bine pusă în valoare s-a dovedit a fi fost şi prima Suită pentru pian op.3, „Copii la joacă”; este o lume a copilăriei observată cu cordialitatea omului matur aplecat asupra tentaţiilor primelor vârste. Iar aici, pianistul Viniciu Moroianu ştie a dezvolta culori timbrale seducătoare; o imaginaţie realmente captivantă a readus în actualitate acest opus inexplicabil neglijat de generaţiile de pianişti de la noi.

Partea secundă a concertului susţinută cu participarea flautiştilor Ion Bogdan Ştefănescu şi Teodora Ionescu, a oboistului Adrian Petrescu, a lui Cosmin Sperneac la corn englez, a clarinetiştilor Emil Vişenescu şi Alexandru Avramovici, a fagotiştilor Gördi Orban şi Laurenţiu Darie, a corniştilor Ioan Gabriel Luca şi Sorin Lupaşcu aflaţi cub conducerea dirijorului Iosif Ion Prunner, a fost dedicată celebrei lucrări enesciene Dixtuorul op. 14. Indiscutabil, întregul concept al programului merită toată consideraţia.

La fel de captivant, zilele următoare, s-a dovedit a fi fost gândit şi programul concertului simfonic condus de dirijorul Cem Mansur, o veche cunoştinţă a publicului bucureştean. În deschiderea programului, cele Trei piese pentru coarde, op.4, lucrare de tinereţe a lui Silvestri, au fost definite în zona unei străluciri de mare acurateţe instrumentală, de o luminoasă claritate care hrăneşte literalmente momentele acestei lucări, o veritabilă capodoperă miniaturală în zona ansamblul cameral destinat corzilor. Este o reuşită componistică a momentului privind ridicarea melosului autohton la nivelul genului cult destinat acestei formaţii. Este lucrarea care l-a propulsat pe autor în prim-planul vieţii muzicale bucureştene; succesul în epocă, inclusiv în perioadele următoare, a fost enorm; în special în deceniile de mijloc ale secolului trecut.

Material apărut anterior în publicaţia Actualitatea Muzicală