Sieranevada, spaţiul nostru concentraţionar

Filmul lui Cristi Puiu nu putea fi mai scurt. Povestea parastasului nu ar fi funcţionat. Sieranevada este filmul despre spaţiul nostru concentraţionar, prizonieri ai acestui spaţiu interior, despre cum nu avem loc unii de alţii. Spaţiul strâmt înţesat cu lucruri, pentru că noi ştim să trăim doar în spaţii mici, pentru că avem o teribilă angoasă faţă de libertate. Pentru că ne ţinem cu dinţii.

Scena lungă de început e un fel de mise en scene, regizorul îşi pregăteşte emoţional privitorul pentru acest film. Ca un chirurg care îşi pune uneltele metalice şi ascuţite lângă masa de operaţie. O face pedant, calm. Odată ce a pornit filmul, privitorul nu mai e voyeurul comod, regizorul nu îi mai lasă această posibilitate.  Cristi Puiu îşi ia timpul necesar să spună fără grabă povestea parastasului, construind cu migală mai multe nivele în care fiecare are ceva în comun cu tot ceea ce se întâmplă în Sieranevada. Fie generaţii intregi moştenitoare ale unui ADN al regimului totalitar, un transfer emoţional de tare, de reflexe, disfuncţionalităţi, deconstrucţii interioare, fie povestea universală a morţii şi a celor care rămân, gestiunea golului lăsat de cel care a plecat dintre cei vii. Stângăcia înduioşătoare pe care o avem în preajma morţii.

Toate această construcţie laborioasă a regizorului, ca o reţea senzorială, face din apartamentul-capsulă de timp un loc în care tensiunea emoţională e tot timpul aproape de explozie, mereu aproape de butonul de panică. Ca o centrală care lucrează cu emoţii, sentimente, resentimente, acumulări, lucuri care nu se spun, care se adună, aluviuni care dau în afară, resturi, priviri care ascund, priviri care spun totul, cu brutalitate.  

Cinematografic, e un racursi perfect. Punctul de observaţie al regizorului, în holul apartamentului, fie în spatele celor doi protagonişti care deschid filmul, e punctul de observaţie al privitorului. E un racursi la care regizorul apelează. Pictural in motion. E o perspectivă locul în care se instalează regizorul şi îi face loc şi privitorului. Regizorul sau privitorul sunt când instanţa supremă, privind detaşat, când parte a poveştii şi atunci asta se simte în mişcarea camerei de filmat pentru că aceasta se mişcă în holul apartamentului după fiecare personaj care intră şi iese, pentru că atunci camera de filmat devine personaj sau e prelungirea privitorului. O perspectivă în mişcare. Pentru că atunci când se întâmplă asta dureros eşti parte din poveste.

Apartamentul-capsulă de timp este spaţiul indisolubil legat de personaje. Oriunde ar merge ele, personajele poartă acest spaţiu concentraţionar în ele, intim şi definitiv legate.

E o ruptură intenţionată de ritm. Nu mai ai sentimentul intruziunii, nu mai ai sentimentul amestecat de vinovăţie şi plăcere al voyeurului, pentru că asta e „magistral” în felul cum regizorul te „manipulează”. Cristi Puiu îţi contruieşte epiderma, e un fel de transfer, de prelungire, a epidermei tale în acel apartament. Pentru că ruptura de ritm între mişcarea camerei de filmat şi inserţia ta în camerele apartamentului nu îţi mai lasă nicio cale de scăpare. Nu te mai poţi eschiva. Sunt toate acolo: teoriile conspiraţiei, americanii, 11 Septembrie, Ceauşescu, comuniştii, blocurile, serviciul asigurat, defilările, Revoluţia confiscată,  atentatul de la Charlie Hebdo, rupturile dintre generaţii, resetările care nu au loc niciodată pentru că e o frică teribilă de ruptură, sunt acolo buluc, unele peste altele, poveştile de familie, ale unei familii universale,  dar în plus sunt anxietăţile familiei din acest spaţiu geografic mutilat emoţional, cu efecte pe termen lung. Atmosfera apăsătoare amplifică tensiunea, obiectele conţin în ele trecutul, vitrinele, mileurile, bibelourile, biblioteca cu colecţiile Biblioteca pentru toţi şi Colecţia de artă a Editurii Minerva. Apartamentul-capsulă de timp este spaţiul indisolubil legat de personaje. Oriunde ar merge ele, personajele poartă acest spaţiu concentraţionar în ele, intim şi definitiv legate.

Coregrafia personajelor e a unui balet-nevrotic, e un fel de perfectă sincronizare între poveste şi mişcările personajelor. Ieşirile, intrările din camere, schimbarea planurilor, poveştile care continuă dincolo de uşi. Apăsătoarea atmosferă e uneori tăiată de cadrele în care apare fereastra inundată de lumina unei zile de iarnă cu soare. Fereastra bucătăriei e scăldată în lumina amiezii, acolo unde, în exterior, sunt rafturi cu borcane, porumbei care, din când în când, se opresc din zbor să se odihnească pe grilajul rafturilor cu borcane. Fereastra din sufragerie inundată de lumina care se reflectă în sticla paharelor de pe masă, în vitrină sau în uriaşa oglindă care, la rândul ei, reflectă pictural-cinematografic masa de sufragerie, o tăietură simbolistică, aproape dogmatică. Ca un decupaj vag-religios. Toată această acumulare de obiecte, de fotografii puse în ramele tablourilor, de obiecte de mobilier, de costumul de haine întins pe patul celui pentru care se săvârşeşte acest parastas, de mici drame de familie care au continuat şi continuă în ciuda morţii celui care s-a dus dintre cei vii, de coliziuni între personaje, construieşte o antropologie perfectă ca o frescă pictural-cinematografică vivantă.

Sieranevada e ca un album de familie, o dramă, care adună multă tensiune pentru ca în final râsul să detensioneze regalul cinematografic de 3 ore, o uriaşă pânză albă pe care regizorul a construit o poveste autentică, vie, intensă.

Sieranevada e un film pictural, cu straturi, cu adâncimi, cu rupturi de ritm atent mânuite de regizor. E ca o cronică de familie, o veritabilă pledoarie cinematografic-antropologică, cu multe detalii care nu parazitează povestea sau filmul, ci îl îmbogăţesc cu umbre, tonuri, fluidităţi şi adâncimi. E ca o saga pentru că parastasul nu a liniştit fantomele, nu a alungat fricile, angoasele, nu a vindecat rânile, pentru că această complicată broderie e un spaţiu concentraţionar în care personajele par incapabile să se apropie cu adevărat unele de altele. Pentru că frică e întotdeauna mai puternică decât dragostea. Pentru că spaţiul concentraţionar e preferat rupturii şi riscului de a rămâne fără iluzia că te pierzi în grup, în masă, în indistinct, pentru că acolo nu ai responsabilităţi. E o formă de inadaptare a personajelor în ceea ce trăiesc împreună, dar şi separat. Ca şi cum ar trăi permanent sub presiunea unei dezintegrări a unui spaţiu negativ pe care se luptă fiecare să îl păstreze aşa cum este. Apăsător, negru. „Aşa cum ştiu că tu ştii când te mint”, spune Lary/Mimi Brănescu. Sieranevada e ca un album de familie, o dramă, care adună multă tensiune pentru ca în final râsul să detensioneze regalul cinematografic de 3 ore, o uriaşă pânză albă pe care regizorul a construit o poveste autentică, vie, intensă. De neratat.

Sieranevada (2016)

Regia şi scenariul: Cristi Puiu

Cu: Mimi Brănescu, Bogdan Dumitrache, Tatiana Iekel, Ana Ciontea, Dana Dogaru, Simona Ghiţă, Andi Văsluianu, Ioana Crăciuneascu, Sorin Medeleni.