Articol publicat pe blogul Despre Opera.

În România, aşa ceva nu se întâmplă. Unul dintre motivele obiective este acela că teatrele de operă nu au bugete multianuale, ceea ce produce două efecte: artiştii cu cotă mare nu pot fi contractaţi pentru că agendele lor sunt ocupate pe ani de zile în avans, dar chiar şi sezonul de primăvară devine incert, pentru că, de multe ori, bugetele anunţate de Ministerul Culturii sunt rectificate pe parcurs, de obicei reducându-se. Singura instituţie care beneficiază de un buget multianual, măcar pe hârtie, este Festivalul Enescu, dar care nu este patronat de Ministerul Culturii, ci de Guvern. Fiecare nou ministru al culturii promite cele mai îndrăzneţe reforme la numirea în post, dar această problemă nu a fost rezolvată niciodată.
 
Doar în anul 2014, la finalul stagiunii, ONB a putut anunţa întreg calendarul sezonului următor, într-un caiet program frumos tipărit, dar şi pe website-ul instituţiei. Şi ce sezon! Pe timpul verii, clădirea a fost renovată, iar primul spectacol a fost La traviata, în regia lui Paul Curran, celelalte premiere anunţate atunci fiind Falstaff (regia: Graham Vick) şi Manon Lescaut (Jonathan Kent, coprodus împreună cu Royal Opera House, dar care nu s-a mai putut prezenta, din motive tehnice şi bugetare). Baletul ONB anunţa trei premiere: La Fille mal gardée (capul de afiş, coregrafia legendară a lui Sir Frederick Ashton fiind adusă de la The Royal Ballet), Giselle şi un triptic compus din Classical Symphony, Petite Mort şi Marguerite and Armand (tot în coregrafia lui Sir Frederick Ashton). Opereta nu a anunţat programul, dar a prezentat în acel sezon Fantoma de la Operă, în regia lui Stephen Barlow. Un total de şapte premiere ale unor producţii noi, dintre care doar una nu s-a putut realiza. Un an mai târziu, anunţarea în avans a întregii stagiuni nu s-a mai întâmplat, ceea ce a provocat numeroase comentarii dezamăgite.
 
Continuarea articolului, pe blogul Despre Opera.