Seri inedite la Sala Radio

Fado, gen muzical naţional născut în Portugalia, cu germeni apăruţi în prima jumătate a secolului al XIX-lea, s-a cristalizat şi profesionalizat în veacul trecut, dar recunoaşterea mondială oficială a venit abia în 2011, când a fost înscris în Patrimoniul Cultural Imaterial al Umanităţii.

Până atunci şi-a derulat parcursul, făcându-şi zeci, sute de milioane de fani în întreaga lume. Este raţiunea pentru care Ambasada Portugaliei la Bucureşti a decis să sărbătorească Ziua Naţională a ţării sale printr-o Seară de fado, al cărei generic - „No Fado e na Vida” („În fado şi în viaţă”) – a dorit să semnifice conexiunile adânc umane ale genului. De sorginte populară, fado merge întotdeauna către străfundurile inimii, răscoleşte, impresionează, seduce. Este un cântec al spiritului, izvorât din suflet, expresie a melancoliei, dorului, solitudinii, iubirii, geloziei.

La sala din str. General Berthelot, solişti au fost Maria Pereira da Costa la chitară portugheză, precum şi cântăreţul Rodrigo Costa Félix, un fadist cu plăcut glas baritonal. Ambii au fost acompaniaţi de André Moreira (chitară bas) şi Pedro Pinhal (chitară clasică), împlinind terţetul instrumental ce anturează în chip tradiţional orice vocalist de fado. Toţi sunt virtuozi ai coardelor, producând sonorităţi care, solo sau îngemănate, au avut consistenţă şi culoare. Surpriza a venit prin evoluţia Mariei Pereira da Costa şi la pian. Creator de atmosferă, Rodrigo Costa Félix a adus parfumul autentic de gen, printr-o lectură ce a accentuat multitudinea de sentimente exprimate de vers.

Serata a fost prefaţată de alocuţiunea E.S. Dr. João-Bernardo Weinstein, ambasadorul Extraordinar şi Plenipotenţiar al Portugaliei în România.

Fado-ul a cucerit din nou. După cum o făcuse, tot recent, la Sala Palatului prin cântăreaţa Mariza şi la Opera Naţională Română Iaşi, printr-un concert plin de originalitate, în care vocii fadistului (portughezul Gonçalo Salgueiro, cu glas tenoral şi cânt expresiv, nuanţat) i s-a asociat cea de soprană (cunoscuta Elena Moşuc).

După puţină vreme de la recitalul care a celebrat Ziua Portugaliei, Sala Radio a programat în concertul de stagiune al Orchestrei de Cameră o inedită întâlnire cu un reputat acordeonist, francezul Richard Galliano, complexă personalitate artistică, interpret şi compozitor, orchestrator şi pedagog. Profitând de prezenţa unei asemenea vedete, afişul a fost atractiv ales de dirijorul Gabriel Bebeşelea. Este vorba de cunoscutul ciclu „Anotimpurile” al cărui original vivaldian din Ottocento a fost juxtapus celui compus în secolul XX de Astor Piazzolla. Numai că vioara solistă a cedat locul instrumentului cu burduf, clape şi butoane, în aranjamente pentru acordeon şi orchestră de coarde semnate de însuşi Richard Galliano.

Desigur, sonorităţile diferite faţă de original surprind. Eşti obligat să suprapui imaginile nuanţate, create de tălmăcitor, celor cu care Antonio Vivaldi a zugrăvit tablourile de „Toamnă”, „Iarnă”, „Primăvară”, „Vară” şi, până la urmă, nu poţi să nu fii cucerit, chiar dacă vioara lipseşte. Peste toate, a guvernat rafinamentul şi virtuozitatea lui Galliano, chei de boltă ale unei memorabile interpretări. Aşa s-a simţit şi în ritmurile lui Piazzolla, inspirate de celebrele tango-uri argentiniene triste sau antrenante, de care instrumentul solist este, funciarmente, mai apropiat.

Câteva cuvinte trebuie rezervate şefului de orchestră. Gabriel Bebeşelea este foarte tânăr, 26 de ani, dar anunţă o carieră importantă. Actualmente, în paralel cu studiul post-universitar la Universität für Musik und darstellende Kunst din Viena, desfăşoară în România o activitate stagională susţinută, pe podiumurile de concert şi scenele de operă. Este dirijor principal al Operei Naţionale Române Iaşi, cel mai tânăr şef de orchestră din ţară care ocupă o asemenea importantă funcţie.

L-am numit cândva „un intelectual al baghetei” şi lecturile sale recente îmi confirmă sintagma, întrucât solida cultură stilistică transpare în abordările sale. Cred că nu alege repertoriul decât în urma unor complexe analize interdisciplinare, pregătirea urmează în profunzime, aşa se explică faptul că Vivaldi a avut transparenţă barocă iar Piazzolla culoare autentică. Cu orchestranţii, Bebeşelea este un comunicator eficace, le extrage sensibilitatea şi sunetul cel bun (a se vedea, aici, Orchestra de Cameră Radio) iar soliştilor – fie vocalişti, fie instrumentişti – le acordă însoţiri creative. Precis în adresări, dirijorul conduce cu gestică echilibrată, atent cumpănită şi riguroasă, ce îmi aminteşte de tânărul Abbado. Fiind în plină construcţie a carierei, apariţiile sale pe podium sau în fosă trebuie atent observate.